Este trist...
Scriam, săptămîna trecută, despre mania postaderare a televiziunilor de a da la ştiri materiale cu sate izolate româneşti, în care oamenii trăiesc ca acum o sută de ani. Cum se dau peste cap să găsească vreun cătun neelectrificat sau ţărani care nu au auzit de şampon, şi apoi îţi arată totul făcîndu-ţi cu ochiul: "Iată, şi ei sînt acum europeni! Iată cu cine am intrat în Europa!". În paranteză fie spus, acum şi-au făcut curaj să apară şi "euroscepticii" (Realitatea TV are chiar o emisiune cu titlul acesta), care ne atrag atenţia sentenţios că Europa nu e ceea ce credem noi, naivii, că o să vedem ce-o să tragem de-acum încolo. Că nimeni nu ne spune ce rău ne va fi şi ei sînt singurii care ne deschid ochii. Alţii ne ţin discursuri docte despre fiinţa neamului care nu trebuie pervertită de Occident, despre faptul că trebuie să ne păstrăm demnitatea sau că străinii nu ne vor ajuta niciodată pe degeaba şi că există de bună seamă nişte interese necurate la mijloc. În fine, discursuri unde-l întîlnim, de exemplu, pe un om instruit cum e Cătălin Avramescu, lîngă deputaţi PRM. Interesante mezalianţe naşte rromânismul verde! Dar nu despre acestea voiam să vorbesc, ci, plecînd de la schematicele şi tendenţioasele ştiri cu satele neelectrificate ce au făcut sumarul cîteva zile după momentul aderării, să aplaud difuzarea unui documentar care ar putea face pandant cu acestea, dar care a prezentat în mod profesionist şi complex o situaţie de viaţă, consecinţă a europenizării şi globalizării. Este vorba de documentarul Salariul 110 euro, coprodus de Arte France şi TVR şi difuzat pe TVR 1. Filmul, realizat de Stéphane Luçon şi Nora Agapi, porneşte de la un episod care a stîrnit un scandal în presa franceză: în aprilie 2005, directorul unei întreprinderi din oraşul alsacian Schirmeck şi-a anunţat angajaţii că-şi deschide o filială în România şi i-a invitat pe aceştia, dacă vor să-şi păstreze locul de muncă, să se mute la Mediaş şi să fie plătiţi cu 110 euro pe lună salariu brut. Scandalul a trecut, indignarea muncitorilor şi ea, iar directorul şi-a văzut nestingherit de afacere. Cinic pentru angajaţii săi, firesc pentru el, ca afacerist. Vocile tuturor părţilor au fost prezente în documentar: angajaţii denunţă aberaţia unei astfel de propuneri (au familii, copii la şcoală, nu pot fi strămutaţi aşa, la comandă; pe de altă parte, sînt siguri că nimeni nu poate trăi cu un salariu aşa de mic), iar managerul îşi justifică decizia spunînd că este obligat să aibă un cost de producţie mai scăzut, ca să vîndă produsele mai ieftin, că altfel iese de pe piaţă. Eşti tentat să le dai dreptate tuturor. Dar mişcarea de maestru în acest documentar de-abia acum vine. O franţuzoaică disponibilizată este invitată împreună cu soţul său în România, să le cunoască pe angajatele care lucrează pe acel incredibil salariu. Întîlnirea e de gradul trei. Două lumi total diferite intră în contact: lumea unor oameni amărîţi dintr-o ţară civilizată (pentru care sărăcia presupune totuşi un anumit standard, fără privaţiuni majore şi cu cel puţin o călătorie în vacanţe) şi cea a corespondenţilor lor din România, care se mulţumesc cu foarte puţin şi-şi asigură supravieţuirea crescînd cîte o orătanie în ogradă. E adevărat, un paralelism similar face şi excelenta emisiune Un european ca mine a Irinei Păcurariu, dar de data aceasta lumile chiar se întîlnesc, faţă în faţă. Cînd asişti la o asemenea întîlnire, te trec fiorii şi te cuprinde apoi o mare tristeţe. Spre sfîrşitul documentarului, o altă surpriză, foarte bine pusă în pagină, în economia filmului: apare din nou managerul, care ne spune că e foarte mulţumit de cum îi merge afacerea în România, dar că, după ce o va dezvolta îndeajuns şi va ajunge la 200 de angajaţi, intenţionează să-şi mute fabrica iarăşi, de data aceasta în India. Gong final... Ce-ar mai fi de zis? Cu Europa sau fără ea, vorba poetului nostru, totuşi este trist în lume.
