După 1990, cele mai de succes formule de emisiuni TV au fost cele care au purtat semnătura lui Valeriu Lazarov. De fapt, formula era una singură, pentru că reţeta era alcătuită din aceleaşi ingrediente: poporul era invitat să-şi spele rufele în public, să-şi spună ofurile şi să verse lacrimi - totul într-un decor de anii ’80 şi cu "numere artistice" preluate din emisiunile de varietăţi de dinainte de 1989 (limbajul pe care creatorul de emisiuni îl cunoştea foarte bine, de cînd lucra la Televiziunea Română). Formula a fost cîştigătoare din punctul de vedere al audienţei, pentru că, pe de o parte, au existat destui oameni dispuşi să-şi exhibe viaţa personală la televizor şi încă şi mai mulţi dornici să se uite printr-o gaură a cheii mare cît ecranul, la vieţile altora. În plus, atmosfera de emisiuni demodate nu deranja deloc publicul de la noi, ba dimpotrivă: "ansamblurile coregrafice" care păreau teleportate din vremea revelioanelor ceauşiste şi în care te aşteptai să apară şi un Cornel Patrichi pe post de june prim erau lucruri pe care publicul de la noi, proaspăt dezmeticit după televiziunea de două ore pe zi, ştia de unde să le ia. O formulă de ultimă oră cu siguranţă ar fi bulversat ochiul televizual încă neformat al telespectatorilor din România postcomunistă. Aşa au apărut la noi emisiunile Surprize, surprize, Iartă-mă sau Din dragoste. Toate realizate după o reţetă cîndva de succes în Spania şi Italia, dar rejectată între timp, toate făcînd la noi audienţe incredibile. Oamenii au fost încurajaţi să-şi spună poveştile de dragoste şi să ceară mîna partenerei în faţa întregii ţări, să-şi povestească certurile pe care le-au avut cu cei apropiaţi, să cerşească un bilet de avion care să aducă în platou ruda plecată de mult în străinătate şi, în general, să plîngă în faţa camerelor de luat vederi. "Văd că vă sînt umezi ochii de lacrimi..." le zicea prezentatoarea Surprizelor, iar invitaţii, chiar dacă nu avuseseră ochii umezi pînă atunci, şi-i umezeau instantaneu. Această strategie de stoarcere a lacrimilor în direct a făcut o adevărată şcoală în televiziunile noastre - şi am putut-o vedea aplicată şi de curînd, la emisiunea Dansez pentru tine; aceasta, deşi nu reproduce un format internaţional creat de Valeriu Lazarov, s-a lazarovianizat de la sine pe pămînt românesc. (În fine, Lazarov a avut şi formate care au eşuat după cîteva ediţii - cum a fost Maşina adevărului, unde Radu Moraru punea oamenii la detectorul de minciuni; sau Babilonia, prezentată de Augusta Dumitraşcu - dar acestea nu i-au ştirbit cu nimic din aura de creator de succes.) Emisiunile lui Valeriu Lazarov mă duc cu gîndul la autobuzele acelea verzi, care au fost băgate în anii ’90 pe liniile expres din Bucureşti. Erau aduse din Franţa, unde fuseseră date la casat. Ei bine, deşi aruncate la gunoi în lumea civilizată, autobuzele respective îşi făceau destul de bine treaba la noi. Se opinteau din greu, scoteau mult fum, dar erau ceva mai bune decît rablele pe care le moşteniserăm din vremea comunistă. Second hand-urile (haine, electronice, autovehicule etc.) erau la mare căutare în România de atunci şi noi ne socoteam fericiţi dacă prindeam ceva resturi de la masa bogaţilor. Aşa şi cu emisiunile lui Lazarov - aruncate de alţii şi primite cu entuziasm la noi. Iată însă că gloria lui Valeriu Lazarov a început să apună şi în spaţiul televizual românesc. Iartă-mă a fost scoasă din grila de programe, la fel şi perla coroanei Surprize, surprize, iar Din dragoste nu se simte nici ea prea bine. Ultima ispravă a lui Lazarov, Meciul serii de pe Realitatea TV, nu mai impresionează pe nimeni. Între timp, şi în cazul transportului în comun, oamenii s-au învăţat cu autobuze noi şi moderne şi ar strîmba din nas dacă ar fi puşi să se mai urce în vehiculele date la casat în alte părţi.