Cumpăna apelor

Demisia de acum cîteva săptămîni a lui Cristan Tudor Popescu din poziţia de preşedinte al Clubului Român de Presă a stîrnit valuri. Desigur, maniera dramatică în care s-a produs această demisie - anunţată printr-o scrisoare deschisă intens mediatizată - a contribuit la vizibilitatea ei. Astfel, CTP a reuşit să aducă în atenţia publică un subiect care nu cerea neapărat un loc pe agenda publică - ceea ce este, în sine, o performanţă. De fapt, care este acest "subiect"? Demisia şefului unei asociaţii de presă? Greu de crezut, deşi CTP deţinuse funcţia de atîta timp şi cu un atare aplomb, încît identificarea CRP / CTP era aproape perfectă. Greu de crezut, pentru că a) simplul act al demisiei este un act administrativ şi unilateral, fără valoare de ştire; b) CRP s-a comportat întotdeauna ca o organizaţie elitistă, care nu caută să aibă "priză la public" şi c) pentru că publicul românesc nu este înclinat să dea atenţie unor atari "mişcări de trupe", dacă ele nu aduc o atingere (sau un folos, dar asta se întîmplă mai rar, nu?) imediată standardului de viaţă (adică buzunarului fiecăruia). În scrisoarea de demisie, CTP formulează însă nişte acuzaţii dure la adresa comunităţii jurnalistice, vorbind de agende ascunse, patroni veroşi şi jurnalişti mercenari, dar şi la adresa organizaţiei pe care a condus-o atîţia ani (să fie asta un soi de autocritică?) şi în care - zice el - nu se mai regăseşte. Ceea ce pare că descoperă CTP de abia acum este caracterul ambiguu (de struţo-cămilă - zice el) al Clubului, care aduce laolaltă jurnalişti şi patroni pînă la punctul în care nu se mai ştie pe cine reprezintă şi interesele cui le apără. Este o epifanie care survine vînzării din vară a ziarului Gândul - astfel încît foştii ziarişti-acţionari ai ziarului şi-au pierdut calitatea de patron şi au rămas cu sfînta meserie, brăţară de aur. Ambiguitatea patron-ziarist Într-adevăr, ambiguitatea patron-ziarist este una dintre problemele de sistem ale presei române, un soi de păcat originar. Ea îşi are rădăcinile în modul în care au apărut majoritatea operaţiunilor de media - în special în presa scrisă: oameni care simţeau (pe bună dreptate sau nu) că au ceva de spus lumii şi-au creat propriile platforme (modelul începutului anilor ’90 - mai ţineţi minte povestea celui care declara că şi-a vîndut televizorul color şi şi-a făcut ziar?), jurnalişti care au cumpărat ziarele la care lucrau (celebra metodă MEBO, un model de prin aceeaşi perioadă) sau oameni care au prins ceva cheag din alte afaceri şi şi-au fondat propriile canale de media, că era la modă "să ai ziar" (jumătatea anilor ’90). Toţi aceşti patroni de presă au simţit, la un moment dat, tentaţia de a se adresa naţiei (sau urbei, mă rog) şi au preluat şi funcţii editoriale. Modelul patron-ziarist a fost atît de popular, încît a fost considerat de mulţi drept acceptabil. Odată cu maturizarea pieţei de media şi cu venirea marilor trusturi străine, a apărut categoria managerului profesionist şi nevoia de a face o distincţie clară între cel care dă banul şi stabileşte obiectivele de afaceri, managerul de presă şi corpul editorial. Multe motive au împiedicat transformarea acestei "nevoi" în realitate instituţională. Dintre acestea, dorinţa unor patroni de a menţine un control imediat asupra conţinutului editorial (pentru a-şi putea promova propriile interese sau ca armă de intimidare şi şantaj) a fost fără îndoială factorul cel mai nociv. În alte cazuri, bugetele modeste şi viaţa la limita subzistenţei economice au făcut imposibilă diversificarea personalului pe măsura unei organigrame profesioniste. Astfel, este încă răspîndită practica de a încuraja/cere cu frumosul/impune jurnaliştilor să aducă şi contracte de publicitate ("Şi care e problema? Fac şi ei un ban în plus, să cumpere rechizite la copii" - argumenta public un patron-director-ziarist). Organizaţii, comitete şi comiţii Această confuzie de roluri se manifestă şi la nivel instituţional. Comunitatea jurnalistică pare a avea încă probleme în a defini clar rolul şi locul principalelor forme de asociere: patronate, sindicate, asociaţii profesionale. Există în România circa 35 de asociaţii ale jurnaliştilor, apărute din varii motive şi menite a răspunde unor varii necesităţi. Există organizaţii "noi", care au fost create ca replică la cele "vechi". Există asociaţii ale jurnaliştilor pe criterii locale, de interese profesionale (jurnaliştii de mediu, cei ce scriu despre sănătate, fotoreporteri etc.), de vîrstă (Asociaţia tinerilor jurnalişti). Dacă vi se pare că sînt "nejustificat de multe", îmi permit să vă contrazic, Dreptul la liberă asociere este garantat prin Constituţie şi, indiferent de numărul de membri, de locaţie sau de "motor", fiecare dintre aceste asociaţii este la fel de legitimă ca celelalte. Eficacitatea este ceea ce ar trebui să le deosebească, să le cearnă. Dar numărul lor mare spune povestea fragmentării comunităţii jurnalistice, a incapacităţii ei de a comunica şi de a acţiona ca organism coerent. Există un vehicol de coordonare, Convenţia Organizaţiilor de Media, o platformă informală care are funcţia (minimală, aş zice) de a aduce împreună aceste asociaţii, facilitînd stabilirea unei agende comune şi crearea unor mecanisme de reacţie care să semnalizeze faptul că, în pofida prezentei lipse de coerenţă, "comunitatea" este posibilă. Există şi sindicate ale jurnaliştilor - şi aş vrea să renunţăm în cunoştinţă de cauză la mitul că de aceea nu merg lucrurile bine în presa română, pentru că nu există sindicate. Media Sind este o uniune sindicală care are, potrivit propriilor declaraţii, 7000 de membri. Cifra poate fi comentată