Cînd Nicolaescu vrea mai mult

Duminica trecută, pe cînd îmi pierdeam eu timpul în faţa televizorului în căutarea "repaosului duminical", a început pe PRO Cinema unul din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Precum ştim, Sergiu Nicolaescu este foarte iubit de televiziunile lui Adrian Sîrbu, iar pe PRO Cinema are, ca să zic aşa, o serie de autor. De data aceasta, era Osînda, pelicula din 1976 care-l are ca protagonist pe Amza Pellea, în rol de ţăran întors de la ocnă şi de pe front. Nu sînt un fan al egocentricului regizor, dar am rămas să mă uit la film, fermecat pentru a nu ştiu cîta oară de muzica lui Tiberiu Olah. În paranteză fie spus, Olah e un compozitor extraordinar şi cred că filmele lui Nicolaescu îi sînt foarte îndatorate. (Eu, de exemplu, sînt în stare să suport chiar şi un film de Sergiu Nicolaescu pentru a-i asculta muzica.) În fine, Osînda nu e chiar un film de nesuportat. Nu ţi-l bagă pe gît pe regizor, nu-ţi arată cît de bărbat bine şi trăgător-din-toate-poziţiile e, nu face o subtilă propagandă comunistă ca-n filmele cu legionari răi şi comunişti buni, nici naţionalistă ca-n filmele istorice marca Nicolaescu. Eroul filmului fusese luat la ocnă pentru că-i crăpase capul boierului cu un topor, la Răscoala din 1907, dar filmul nu pedalează pe ideea că boierii sînt monştri şi ţăranii sînt puri şi împilaţi. Problema lungmetrajului nu e viaţa grea a ţăranului în orînduirea capitalistă - şi acesta e, desigur, un lucru bun. În plus, pe lîngă Olah, mai e acolo şi Amza Pellea, care joacă foarte bine şi de data aceasta (face un rol care aduce cu cel din Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, un alt film al lui Nicolaescu la care au contribuit din plin o echipă de actori unul şi unul şi muzica lui Tiberiu Olah). Pînă la sfîrşit însă, tot regizorul e cel care-ţi strică plăcerea. Problema lui Nicolaescu în filmul Osînda e că nu este unul cu "pac-pac", unde, de bine, de rău, regizorul ar fi fost în elementul lui. De data aceasta, pelicula se vrea o dramă, dar se vrea atît de mult acest lucru, încît atinge cotele melodramei. Atunci cînd Nicoleascu scoate la înaintare şi niscai simboluri şi profunzimi, totul se îneacă-n kitsch. Aşa se întîmplă cînd, dintr-un preaplin (desigur) sufletesc şi de idei, aterizează în film pe nepusă masă niscai simboluri biblice: Rusanda, femeia lui Manlache Preda, eroul filmului, este apucată de durerile facerii taman de Crăciun. Şi se întîmplă să se afle tocmai la o stînă. Ţărăncii îi este rău, atunci bărbatul ei o duce în sat, unde nimereşte în biserică. O aşază pe masa de pomeni, iar Rusanda naşte acolo (naşte un copil mort şi moare şi ea). Cîteva secvenţe mai încolo, îl vedem pe Manlache cum urcă muntele, opintindu-se, cu o cruce imensă în spate. Iar cînd moare la final, împuşcat, cade pe crucea aceea ca şi cînd ar fi fost răstignit. Un ţăran-Christ marca Nicolaescu e ce poate fi mai rău. Nu ar fi fost mai bine ca regizorul să rămînă la fleacurile lui în care este ciuruit? Ca să nu mai vorbim de gafele de continuitate. La un moment dat îl vedem pe Manlache Preda, care fusese rănit la braţ, cum taie lemne la stînă. Ţine toporul cu mîna sănătoasă, pe cînd cealaltă îi atîrnă neputincioasă pe lîngă corp. Cît tăia lemne, apare femeia lui - ceea ce, se pare, îl însănătoşeşte brusc, pentru că în scenele imediat următoare nu mai are nimic la mînă, ba chiar se foloseşte de ea fără nici o problemă, cînd o cară pe Rusanda pe braţe în sat. Sau o altă gafă, în scena finală, cînd Manlache este împuşcat de jandarmul jucat de Dinică, de la o distanţă de mai bine de un kilometru. Manlache se vede mic, în depărtare, jandarmul trage de mai multe ori şi de fiecare dată îl nimereşte, de parcă ar fi avut puşcă cu lunetă... După 1989, Sergiu Nicolaescu a apărut în mai multe emisiuni de televiziune, unde susţinea că e cel mai mare regizor român şi că Hollywood-ul l-a cerut la un moment dat şi el a refuzat să-şi părăsească ţara. Nu zic, şi la Hollywood apar şi destule filme proaste, dar măcar oamenii ăia ştiu meserie şi nu-şi permit să facă astfel de gafe.