Cînd lumina micului ecran se vrea lină
În perioada pascală, televiziunile au transmis din abundenţă emisiuni cu subiect religios. Avînd în vedere importanţa capitală a sărbătorii Învierii Domnului pentru majoritatea publicului, faptul mi se pare absolut normal. Mai puţin normală, pentru exigenţele telespectatorilor de azi, mi s-a părut stilistica şi, pînă la urmă, calitatea acestor emisiuni. Cînd face o emisiune cu subiect religios, realizatorul român nu ştie altceva decît să adopte o mască gravă şi să vorbească apăsat în clişee împănate cu arhaisme sau în metafore tocite de atîta întrebuinţare, în care lumina este neapărat "lină". Adică să mimeze limbajul gri instituţionalizat al Bisericii Ortodoxe Române. Oamenii sînt, se vede bine, nesiguri pe ei şi atunci merg direct la ceea ce cred că este sursa - discursul oficial al BOR. Imaginile se potrivesc perfect cu acest tip de abordare şi sînt şi ele clişeizate şi banale, cu pretenţie de "har" şi mari profunzimi. Pe scurt, astfel de emisiuni par toate făcute cu copy şi paste (după ele însele şi după discursurile unor preoţi care nu ştiu altceva decît să dea drumul la morişca de prefabricate sfinte) şi au ajuns de multă vreme să nu mai transmită nimic. Mi se poate replica, totuşi, că dogma Bisericii este neschimbată de 2000 de ani şi aşa trebuie să rămînă, că aici nu e loc de inovaţie. Este foarte adevărat, dar nu dogma o punem în discuţie. Modul în care îi vorbeşti despre credinţă telespectatorului de astăzi ar fi bine să fie adaptat limbajului acestuia, nu celui din vremea lui Varlaam, pe cînd traducea pentru prima dată Cazania. (Faptul că există oameni ai Bisericii - e adevărat, puţini - care reuşesc să comunice lucruri esenţiale şi individului din zilele noastre dovedeşte că nu e aceasta singura abordare posibilă a celor sfinte.) Apoi, dacă emisiunile în cauză îşi propun "să dea slavă lui Dumnezeu", nu poţi să nu observi felul de-a dreptul mediocru în care o fac. Aş zice că Dumnezeu merită ceva mai mult. Printre nenumăratele producţii de televiziune cu subiect religios din această perioadă, am văzut însă şi una care nu intră în seria de care vorbeam mai sus. S-a difuzat la Realitatea TV, cu titlul Ambasadori fără ţară - Patimile călugărilor români din Athos. Emisiunea a fost realizată de Eugen Ciocan, care face parte (alături de Felix Tătaru, Mugur Şteţ şi Mihai Tatulici) din "Grupul pentru Prodromu". "Prodromu" este schitul românesc de la Muntele Athos, confruntat cu piedicile birocratice pe care i le pun autorităţile greceşti şi cu indiferenţa din partea celor româneşti, un schit căruia îi este refuzat statutul de mînăstire şi ai cărui călugări fac eforturi inimaginabile să-l ţină în viaţă. În fine, acest film a fost difuzat în două episoade, primul fiind documentarul propriu-zis despre schit, al doilea - o discuţie la faţa locului între Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Documentarul a fost remarcabil. Un discurs decent şi adecvat, care vorbea despre problemele locului, dar şi despre lucrurile minunate care se întîmplă acolo; o imagine excepţională, fără poetizări de doi bani (imaginea: Felix Tătaru, Bogdan Pătru şi Eugen Ciocan); un montaj alert, care ritma foarte bine naraţiunea (Eugen Ciocan a făcut şi montajul). După ce am văzut acest documentar, mi-a rămas în minte zîmbetul fratelui Gabriel, un tînăr de 28 de ani care-şi pusese în chilie, deasupra crucii, un bileţel cu "Voi răbda!". Zîmbetul fratelui Gabriel mi-a spus mult mai multe decît imaginile "poeticeşti" şi - în realitate - sterpe, oferite cu generozitate la televizor în această perioadă.
