Cîinii latră, ursul merge
De multe ori m-am întrebat care este rostul acestei rubrici. Treaba stă aşa: eu văd nişte lucruri la televizor şi-mi spun părerea despre ele. E o simplă părere de telespectator, deci de outsider, pentru că nu am lucrat niciodată într-o televiziune. Mi s-a întîmplat să fiu întrebat ce cădere am eu să scriu despre producţiile de televiziune, din moment ce nu am ţinut niciodată o cameră de filmat în mînă, nu am petrecut nici un minut la masa de montaj, nu am condus o emisiune în direct. (Robert Turcescu, de exemplu, spunea, în timpul unei conferinţe la care am participat amîndoi, că numai cei care au lucrat în televiziuni au dreptul să critice o emisiune TV.) Eu nu am nici o problemă din acest punct de vedere. Consider că nu trebuie să ştii să cînţi la vioară ca să-ţi dai seama că interpretul falsează, şi nici să fi muncit pe platourile de fimare, ca să realizezi că un film e prost. Nu, problema mea e alta: pe cine interesează tot ce scriu eu în această rubrică? Credeţi că cei care lucrează în televiziuni se sinchisesc cumva cînd eu vorbesc despre felul lamentabil în care-şi fac treaba, despre incompetenţa lor sau despre cum îşi bat joc cu bună ştiinţă de publicul telespectator? Să fim serioşi! Nu mai pot ei că un neica-nimeni, un individ pe care nu-l recunoaşte nimeni pe stradă (proba valorii unui om, în concepţia lor) îşi dă cu presupusul într-o revistă de-aia, de-a intelectualilor. (Zicerea "revistă de-aia, de-a intelectualilor" trebuie însoţită automat de o grimasă de condescendenţă amestecată cu scîrbă.) Citeam zilele trecute pe blogul lui Cătălin Tolontan un excelent reportaj despre cum se fac jocurile în culisele televiziunilor, plecînd de la cazul concret al vînzării drepturilor de transmisie pentru meciurile de fotbal. Oamenii care decid ce vedem noi la televizor jonglează cu zeci de milioane de euro, iar de cumpărarea drepturilor de la Liga lui Mitică depinde poziţionarea unei televiziuni pe piaţă, stategia ei de dezvoltare şi, în cele din urmă, felul de programe pe care le oferă publicului. Nu bla-bla-uri de tipul "deontologie", "calitatea produsului de televiziune", "responsabilitatea faţă de telespectator" şi altele de genul acesta îi animă pe oamenii din televiziuni, ci mirosul banilor, al enorm de multor bani care le trec prin mînă. Televiziunea nu-i o artă sau apostolat, ci o imensă afacere. Iar în afaceri singura imoralitate este să nu te îmbogăţeşti. Aşa stînd lucrurile, prostioarele pe care le îndrug eu aici sînt, pentru cei din televiziuni, ca bîzîitul unui ţînţar pentru un elefant. Ar fi ridicol să se sinchisească de aşa ceva! Cu cronica de televiziune este exact ca în cazul cronicii politice. Comentatorul îşi structurează discursul în funcţie de valori ca "binele public", "democraţie", "stat de drept", "interesul cetăţeanului", "progresul comunităţii" etc. (sau cel puţin aşa ar trebui să facă), iar politicienii funcţionează după cu totul şi cu totul alte criterii. Schimbă ceva un cronicar cînd critică un anumit demers politic? Nici vorbă! "Cîinii latră, ursul merge" - e vorba care se aplică cel mai bine în România, încît aproape că ar trebui pusă ca slogan de ţară. Revenind, nu mi-am făcut niciodată iluzia că mîzgălelile mele ar putea fi luate în seamă şi că ar putea îmbunătăţi lucrurile. Atunci, pentru cine scriu în această rubrică? Aş zice că pentru telespectatori, pentru cei în rîndul cărora mă aflu. Desigur, şi în cazul acesta s-ar putea considera că fac un lucru inutil: cei care se uită cu plăcere la gunoaiele care li se servesc pe micul ecran şi cărora nu le pasă că cineva le varsă în cap aşa ceva nu au nici un interes să citească textele mele; cei care sînt conştienţi de aceste gunoaie au renunţat de mult la televizor - deci nici pe ei nu-i interesează ce scriu eu. Mai rămîn aceia care sînt ca fumătorii care ştiu că fumatul nu e bun de nimic, dar nu se pot lăsa. Rubrica de faţă vrea să le transmită acestora că nu sînt (chiar) singuri.
