Calitatea presei şi presa de calitate

Dacă privim în urmă, constatăm că principalele ziare care au traversat tranziţia au progresat sau, în orice caz, şi-au găsit un statut clar. România liberă de azi e cu totul altceva decît ziarul militant anticomunist din anii ’90: a separat informaţia de opinie, şi-a îmbunătăţit grafica, a adunat o echipă de comentatori de calitate. Adevărul nu mai e nici el ce-a fost: trece printr-un proces de reconstrucţie şi de schimbare a publicului-ţintă. Cotidianul se re-construieşte, de cîţiva ani, ca ziar "pentru cititori de elită" şi a introdus pe piaţa noastră "tehnica" inserturilor (preluată apoi şi de alţii): cărţi, CD-uri etc. Evenimentul zilei a depăşit de mult epoca "găinii cu trei picioare" şi s-a străduit să se transforme în ziar de referinţă, inclusiv prin constituirea unui "Senat" format din editorialişti de renume. Dar toate aceste ziare nu au, deocamdată, rezultate spectaculoase în materie de tiraj: Cotidianul a crescut cu greu (şi se pare că mai ales datorită inserturilor), celelalte au scăzut faţă de acum cîţiva ani, cînd - paradoxal? - nu-şi construiseră actualul profil de ziare de calitate. E adevărat, schimbarea lor de profil se suprapune peste o perioadă în care numărul cititorilor de ziare a scăzut în ansamblu (şi din cauza dezvoltării Internetului, dar nu numai), în care noua clasă de mijloc în formare îşi redefineşte gusturile, comportamentele culturale şi opţiunile ideologice. Într-un asemenea context amestecat, cu multe lucruri în curs de stabilizare, lipsa de răbdare este cea mai mare greşeală. La România liberă, Evenimentul zilei şi Cotidianul au avut loc deja schimbări ale unor oameni (din management sau din echipa editorială), unele motivate chiar de "lipsa de rezultate". Iar la Gândul (un ziar nou, care ţinteşte acelaşi segment al cotidienelor de referinţă), Cristian Tudor Popescu - fondator şi director al ziarului - a demisionat din cauza neînţelegerilor cu echipa managerială. S-ar părea că, pe măsură ce se profesionalizează şi îşi identifică mai clar poziţia, ziarele nostre "descoperă" ceea ce în alte ţări există de mult: conflictul între jurnalişti şi manageri, între conţinutul de calitate pe care îl poate asigura echipa editorială şi "cerinţele pieţei". Grăbiţi şi cu ochii pe cifre, încrezători în capacitatea lor de a promova şi de a vinde "un produs", managerii fac studii de piaţă, elaborează strategii şi cer rezultate cît mai repede. Jurnaliştii resimt adesea solicitările de a se adapta la cerinţele publicului drept "presiuni" din partea managerilor, iar aceştia din urmă au uneori impresia că "a scrie bine" sau "a-i oferi cititorului subiecte interesante tratate profesionist" sînt nişte idealuri jurnalistice cam romantice, depăşite, insuficiente pentru a face un ziar bun. Pentru oamenii din management şi pentru specialiştii în marketing, contează promovarea, campaniile, vînzarea. Sînt, desigur, îndreptăţiţi să gîndească astfel, mai ales cînd au şi argumente. Dar nici "procedurile", tehnicile de vînzare, campaniile de promovare în sine nu sînt suficiente. Nu poţi vinde în acelaşi fel cartofi sau caviar. Un ziar de calitate - mai ales cînd e vorba despre un public sucit şi în curs de reaşezare ca al nostru - se vinde greu, se impune în timp. Le Monde, Times, La Stampa ori Frankfurter Allgemeine Zeitung au în spate o întreagă istorie (şi nici ele nu sînt scutite de dificultăţi financiare). Ziarele noastre abia şi-au conturat un profil de cîţiva ani. Nu e suficient ca managerii să aibă răbdare şi să le eficientizeze; trebuie să imagineze şi soluţii creative pentru a le ajuta să crească. Iar asta nu se poate decît utilizînd creati-vitatea şi talentul jurnaliştilor şi editorialiştilor. În ciuda oricărui studiu de piaţă, managementul şi marketingul ar trebui, uneori, să se bazeze pur şi simplu pe intuiţiile unor jurnalişti de talent. Istoria presei ne dă multe exemple bune în acest sens. Prestigiu şi beneficii practice Dacă însă cotidienele par aşezate pe un drum bun, există un segment al presei de calitate ca şi inexistent în România: revistele. N-avem un newsmagazine de tipul Time, L’Express, Focus, Panorama, Newsweek. În Ungaria, Polonia sau Cehia există astfel de reviste. La noi, au existat unele încercări, dar "n-au prins"; şi nu mai contează dacă eşecurile s-au datorat managementului, echipei editoriale sau publicului "încă nepregătit" pentru aşa ceva. E un fapt că pe piaţa românească acest segment important al presei scrise lipseşte cu desăvîrşire. Dar dacă asemenea reviste cu un conţinut bogat, adresate clasei de mijloc au nevoie de un tiraj mare pentru a rezista (ceea ce înseamnă resurse umane şi financiare consistente), există exemple de reviste care pot fi "ţinute" în viaţă cu mijloace ceva mai reduse, n-au un tiraj colosal, dar funcţionează eficient şi aduc profit (ori măcar "îşi scot banii"). "La ei", nu "la noi", desigur. Die Zeit este un săptămînal de actualităţi, dezbateri, idei politico-sociale şi culturale, cu un nivel intelectual ridicat, adresat unui public "de elită". The New Yorker este săptămînalul "celor care contează", al aşa-numiţilor trendsetters în materie de gusturi culturale, idei şi atitudini. Prospect este o revistă lunară britanică axată mai ales pe subiecte politice şi sociale, dar abordate dintr-o perspectivă "intelectuală" ori "culturală". Toate acestea - şi altele care ar mai putea fi date ca exemple - rezistă pe pieţe concurenţiale puternice pentru că editorii/jurnaliştii le asigură calitate şi prestigiu, iar echipele manageriale ştiu să vîndă tocmai calitatea şi prestigiul, se pliază pe specificul şi personalitatea acestor reviste, nu încearcă să aplice proceduri-standard. Unele dintre ele fac parte din trusturi de presă mari (The New Yorker, de pildă, e editat de Condé-Nast), altele sînt independente. Important este însă că "ideea de prestigiu" are piaţă - pentru public, pentru jurnalişti, pentru manageri. Poate cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă Jornal do Letras din Portugalia. Revistă de mare prestigiu intelectual (printre alţii, colabora permanent José Saramago), a fost preluată în 1992 de trustul Edipresse (prezent şi în România, specializat în reviste "de divertisment", de hobby-uri, pentru femei etc.). A fost prima achiziţie a acestui trust pe piaţa portugheză, deşi nu prezenta nici un fel de interes din punct de vedere comercial, cu cele cîteva mii de exemplare ale sale. Astăzi, Edipresse deţine, în Portugalia, circa 50 de titluri (reviste de celebrităţi şi reviste pentru femei, publicaţii economice şi de ştiri, reviste pentru tineret, ghiduri TV etc.), dar păstrează şi Jornal do Letras ca pe o floare la butonieră. Cristina Simion, manager general la Edipresse Romania, observa într-un "ymterviu" pe blogul lui Iulian Comanescu (http://comanescu.hotnews.ro/ymterviu008-cristina-simion-edipresse-as-asteapta-un-profit-de-135-milioane-de-euro-in-2006.html) că Jornal do Letras aduce "un imens profit de imagine" pentru trust, dar are şi o valoare practică: "A reprezentat o excelentă pepinieră de editorialişti foarte inteligenţi, care aveau deja un prestigiu indiscutabil... şi pe care Edipresse (de fapt, Edimpresa) i-a folosit pentru lansarea altor publicaţii". Presa de calitate - chiar în variantă foarte sofisticată, precum Jornal do Letras în Portugalia - poate aduce şi beneficii concrete, dar numai pentru managerii care au răbdare, care văd lucrurile pe termen lung şi dincolo de "ograda" lor. Ceea ce se observă şi la noi, dar nu ştiu cîţi recunosc asta: şi membrii "Senatului" de la Evenimentul zilei, şi unii dintre comentatorii de la Cotidianul, România liberă, Adevărul şi alte ziare (inclusiv locale) au fost "furnizaţi" de publicaţii precum Contrapunct (cel de la începutul anilor ’90), 22, România literară sau (cu voia dumneavoastră, ultima pe listă) Dilema (veche). E uşor să te plîngi, în România, de calitatea presei - o facem cu toţii, jurnalişti, manageri, cititori, ori de cîte ori avem ocazia. În "logica" lamentaţiei şi a complexului de inferioritate, poţi spune oricînd nu doar că "n-avem un Le Monde", dar şi că tabloidele noastre sînt mai proaste ca Bild ori Sun. Dar calitatea presei "în general" depinde, în bună măsură, de locul pe care îl ocupă în sistem presa de calitate, adresată unui public ceva mai sofisticat în gusturi, dar cu idei şi opinii care "contează" în peisajul social. Pe acest segment, partida va fi cîştigată de managerii care vor avea răbdare măcar doi-trei ani şi vor găsi formule suficient de inteligente pentru a face să ajungă ziarele şi revistele de calitate la publicul care le aşteaptă. Ceea ce presupune nu disputa seacă, ci un fel de armonie creativă între jurnalişti şi manageri.