Britain’s Got Talent " <i>propunere de antidot pentru televiziunile românești -</i>
În primul rînd, juriul în sine este un spectacol. Sînt trei. Primul dintre ei este Piers. El joacă rolul tipului de treabă şi conservator. La dreapta, dacă am ţine să aplicăm cu tot dinadinsul stereotipurile ideologiei politice mainstream. Găseşte întotdeauna părţile bune ale participanţilor la concurs, are o înclinaţie naturală spre negociere şi compromis, vede partea în roz a vieţii, dar, pe de altă parte, este inflexibil cînd e vorba de calitate. Bunătatea lui nu-l împiedică să-şi spună părerea tranşant, dar în mod delicat, cu maxime precauţii. Absolut înşelător: te bazezi pe indulgenţa lui, dar nu ştii niciodată ce-i coace mintea. Prezenţă elegantă, costum de haine impecabil, îşi cîntăreşte cu greu cuvintele, principial pînă la capăt, în ciuda " sau în completarea? " bunătăţii lui fireşti. În mijloc este Amanda. Actriţă, cu experienţă în musicalul de teatru. Rochiile ei, turnate pe o siluetă fără cusur, sînt ravisante. Prezenţa ei în sine ar putea fi o replică postmodernă la romantismul unor prezenţe feminine din poemele unor Wordsworth sau Byron. Diafană, blondă, ochi verzi-căprui, ten fără cusur, decolteu generos, veşminte îndeosebi turcoaz, aquamarine sau violet, care-i pun în evidenţă calităţile naturale. Ca şi cînd toate astea nu ar fi de ajuns, te îndrăgosteşti de ea a doua oară cînd începe să vorbească: o inteligenţă şi un simţ artistic naturale, dublate de o sensibilitate pe măsură. Ea e cea care izbucneşte în lacrimi şi nu se teme de cuvinte mari cînt este copleşită de prezenţa artistică a unui participant la concurs. În sfîrşit, last but not least, îl vedem pe Simon Cowell. Producător muzical. El e cel mai exigent, tipul care nu se teme de verdicte definitive şi de sarcasm, dărîmătorul de canoane, cel care are ultimul cuvînt, spaima concurenţilor. Pentru că sîntem în ţara lui Shakespeare, dar şi în patria unor Beatles sau Sex Pistols. În acelaşi timp, e foarte arătos şi, în ciuda durităţii lui, nu se sfieşte să se recunoască învins atunci cînd este într-adevăr copleşit de talentul unui concurent (asta se întîmplă destul de rar). Nici o surpriză, deci, că este favoritul femeilor şi primeşte declaraţii de dragoste fie de la concurente, fie de la spectatoarele din public. El joacă rolul tipului dur, care poate fi însă îngenuncheat cu argumente pe măsură. Ei sînt cei trei membri ai juriului emisiunii Britain’s Got Talent. Din nefericire, spaţiul nu-mi permite să redau dialogurile dintre cei trei. Sensibilitatea Amandei e echilibrată minunat de acurateţea lui Piers sau de umorul devastator al lui Simon. Împreună, ei formează cel puţin jumătate din spectacolul emisiunii, care, în absenţa lor, n-ar mai fi aceeaşi. Concurenţii Din păcate, nu am acces la Britain’s Got Talent pe cablu. Mă limitez, ca majoritatea telespectatorilor de pe mapamond, la fragmentele difuzate pe YouTube. Conceptul de emisiune e simplu: descoperirea talentului artistic care se adăposteşte, nevăzut de nimeni (poate cu excepţia familiei şi a prietenilor foarte apropiaţi), printre oamenii obişnuiţi. L-au imitat şi alţii: primii au fost, bineînţeles, americanii, care au făcut imediat un show TV copiat după cel britanic, intitulat America’s Got Talent. Nu lipsit de promovare şi de clou-uri: au fost chemaţi în juriu fostul protagonist al serialului Baywatch, David Hasselhof, Sharon Osbourne, simpatica soţie a lui Ozzy, şi Piers însuşi, sosit din Marea Britanie ca să ofere un plus de autenticitate emisiunii de peste Ocean. În scurtă vreme, conceptul s-a răspîndit în toată lumea, din Orientul Mijlociu în Balcani; la noi s-a difuzat pe Prima TV şi a primit numele de Megastar. Dar nicăieri nu se apropie, nici pe departe, de originalul britanic. Anul trecut, una dintre revelaţiile competiţiei a fost Connie Talbot. O fetiţă de 6 ani, cu un zîmbet şarmant, a cărui amprentă originală a fost oferită tocmai de dinţii din faţă lipsă. Piesa ei de rezistenţă: melodia Over the Rainbow. Aproape o blasfemie: cum să mergi pe urmele lui Judy Garland? La început, toţi au privit-o cu neîncredere pe cea mai mică participantă la concurs. Altă formă de captatio benevolentiae cu copii, s-a crezut. Cînd a început să cînte însă, publicul s-a ridicat în picioare, Piers a rămas nemişcat, Simon a început să privească siderat, în transă, şi Amanda a plîns. A plîns la preselecţie, a plîns în semifinală, a lăcrimat în finală. În runda finală, Amanda a explicat: "Connie, vocea ta m-a făcut o epavă emoţională. Cînd ne-am întîlnit pe hol, astăzi, mi-ai spus: o să te fac iarăşi să plîngi. Iată, ai reuşit". Simon, neiertătorul, a completat-o: "Connie, eu o să fac abstracţie de faptul că ai 6 ani şi n-o să te menajez. O să-ţi spun în faţă adevărul, ca unui om mare". Peste sală s-a aşternut liniştea. Ce-ar putea să urmeze? Niciodată nu ştii ce are de gînd Simon să spună. Şi bomba, pregătită cu minuţie, a explodat: "Connie, eşti ex-tra-or-di-na-ră!". Suspansul, bine dozat, şi-a făcut efectul: publicul s-a dezlănţuit. Cîştigătorul competiţiei a fost însă un tip pe nume Paul Potts, pe care, la preselecţie, toată lumea l-a luat peste picior. În primul rînd, din cauza numelui, a cărui pronunţie britanică seamănă cu a dictatorului cambodgian Pol Pot. Apoi, pentru că e genul de bărbat care pare obişnuit să joace, în viaţă, rolul loser-ului: supraponderal, timid pînă la ridicol, un anonim vînzător de telefoane mobile din Manchester. Cînd a spus că vrea să interpreteze o arie de operă, publicul a zîmbit neîncrezător, Piers i-a aruncat o privire care spunea prea sugestiv "scuteşte-mă!", Simon s-a strîmbat, Amanda a fixat, golită de orice expresie, peretele din faţă. Însă în mai puţin de un minut, cînd Potts a început să cînte Nessun Dorma, toţi s-au ridicat în picioare. Se părea că în ediţia curentă, 2009, nimeni n-ar fi putut să-i egaleze. Greşit. Revelaţia emisiunii din acest an, care abia a depăşit faza preselecţiilor, se numeşte Susan Boyle. O fată bătrînă de 47 de ani. Grasă, cu o rochie ridicolă, banală, genul gospodină, tipul de femeie pe care nimeni nu dă doi bani. A cîntat "I Dreamed a Dream", din opereta Les Misérables. Din nou: o revelaţie. În cîteva zile, clipul cu melodia interpretată de ea, pus pe YouTube, a ajuns la cîteva zeci de milioane de vizitatori. Peste Ocean, a provocat o asemenea isterie, încît Jay Leno i-a dedicat, în emisiunea lui, o parodie. Au început să apară inclusiv teorii virusate de conspirativită, conform cărora Susan Boyle ar fi bărbat sau ar fi fost cunoscută cu mult înainte de emisiune, dar a fost ascunsă de elita masonică. Foarte scurt excurs despre psihologia britanicilor sau declaraţie de dragoste M-am întrebat de ce nici o emisiune inspirată de Britain’s Got Talent nu se apropie, nici măcar aproximativ, de strălucirea originalului. De ce verva şi emoţia (reale!) care există acolo nu pot fi transplantate cu uşurinţă pe sol străin. Cred că există ceva tipic britanic în această emisiune. Ideea de forţă ascunsă existentă în omul obişnuit, de democraţie a talentului dăruit de natură, dar care nu alunecă nici în tezism, nici în emfază patriotardă. Britain’s Got Talent este, printre emisiunile TV, ceea ce Churchill a reprezentat printre liderii politici: un conservatorism sănătos şi firesc, egal depărtat de concesii populiste şi de elitism. Deşi originalul este greu de egalat, ar putea fi o sursă de referinţă pentru emisiunile noastre, care cad fie în capcana şantajului emoţional, cu povestiri de telenovelă (cazul Dansez pentru tine), fie a vedetismului cu orice preţ (varianta autohtonă a emisiunii britanice, Megastar). Nu ar fi puţin lucru ca publicul larg să înceapă să fredoneze melodii de altădată sau arii de operetă, în condiţiile în care la noi şi musicalurile clasice sînt exilate după miezul nopţii, ca "filme artistice", va să zică "grele". E nevoie doar de imaginaţie, de curaj, de promovare şi de un realizator de emisiuni suficient de îndrăzneţ să-şi asume riscul.
