Mare, pofte, necuprins
Odată coborîte din tren cu cele două geamantane maro, din piele, se putea spune că intram, oficial, în vacanța la mare. Lumea vacanței, cum am mai scris, nu era una întîmplătoare: își avea regulile ei, chiar mai stricte decît cele ale vieții bucureștene, într-un fel. Vacanța trebuia să iasă „conform planului” într-un timp limitat: regulile aveau grijă ca „strategia” asta să fie dusă la bun sfîrșit.
În rețeta sejurului la mare intrau, la grămadă, lucruri mari și mărunte. De pildă, sentimentul necuprinsului era nelipsit. Sigur, îl trăiam de fiecare dată spontan, atunci cînd luam contact din nou, după încă un an, cu marea. Dar nu era doar spontan: intra, cumva, în pachetul de vacanță, odată cu Pepsi-ul pe care speram să-l găsesc la barul hotelului și cu gemul în cutiuță de plastic pătrățoasă de la micul dejun.
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții. Căci, lăsînd gluma deoparte, aveam nevoie de sentimentul necuprinsului pe care-l trăiam cînd mă plantam în fața mării și nu mă mai mișcam de acolo. Cînd o simțeam dîndu-mi tîrcoale, atingîndu-mă, stropindu-mă, inundîndu-mă, prinzînd tot mai mult curaj. În fiecare an, momentul ăla mă scotea din cutiuța mea bine delimitată, închisă, la rîndul ei, într-o altă cutiuță, și mă asigura, încă o dată, că exista viață și-n afara cutiuțelor. Că era loc de privirea mea pînă la linia orizontului. Că era loc de visările mele chiar dincolo de ea.
Că, pe de o parte, stînd în fața mării pot visa la libertatea concretă: mi se spusese de atîtea ori, pe vremea lui Ceaușescu, cînd eram copil, că dincolo de mare e Turcia. Nu știam mare lucru despre Turcia – sigur, mai învățasem cîte ceva la istorie –, ci doar esențialul: că era o altă țară. Pe vremea de atunci, precum se știe, asta era mare lucru: granițele, mai ales în cazul țărilor comuniste, nu erau doar niște linii mai mult sau mai puțin imaginare, pe care le treceam în pas vioi, arătînd buletinul. Ci niște garduri de sîrmă ghimpată, pe care, dacă te aventurai să le treci, riscai să rămîi înfipt în ele pe vecie. Ori, dacă reușeai să sari peste ele întreg și ajungeai dincolo, acolo rămîneai. Nu te mai puteai întoarce, decît în condiții excepționale, în cel mai bun caz.
Copil fiind, nu știam prea clar lucrurile astea. Știam doar, așa cum am mai scris, că persoane apropiate din jur, rude, odată plecate, era ca și cum ar fi murit: nu le mai puteam vedea, nu mă mai puteam întîlni cu ele niciodată. (Sigur, îmi puteau scrie și trimite pachete, de pe „lumea cealaltă”.) Am avut sentimentul de descătușare în fața mării întîi difuz și incert, pentru că eram prea mică pentru a putea să mi-l formulez. Apoi, crescînd, cam prin pre-adolescență, am reușit să mi-l reprezint mai coerent.
Nu mai lua forma unei aventuri, ca-n cărțile vîrstei, soldate, în final, cu cucerirea unor teritorii exotice și cu o schimbare de decor. Era chiar o dorință de libertate, de evadare. Atît la propriu, dintr-un spațiu pe care începeam să-l percep și ca pe o pușcărie, cît și la figurat, din condiția omenească, a cărei finitudine începusem firav s-o realizez. Sigur că nu-mi formulam atît de prețios în minte, pe la 13-14 ani, lucrurile astea. Dar era o nevoie de mai mult și de fără limită. De evaziune și de infinit.
Sună pompos, dar marea are efectul ăsta asupra multor suflete mai coapte, darămite asupra unuia adolescentin. Cert e că apropierea ei m-a făcut să-mi dau seama că e loc de mai mult. M-a făcut, ca pe prințișorul din Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, să tînjesc dacă nu după veșnicie, măcar după necuprins.
Dacă tînjirea asta rămînea doar o aspirație, altele, mult mai meschine și superficiale – dar întrucîtva îndreptățite în penuria epocii –, se și puteau împlini. De pildă, să mănînci gem dintr-o minusculă cutie de plastic la micul dejun. Să bei Pepsi, într-un pahar cu picior și cu pai, cocoțat pe un scaun de pe care-ți bălăngăneai picioarele, la barul hotelului. Să dansezi pe ABBA și Boney M la discoteca din holul hotelului. Să te fîțîi în liftul cu liftieră. Să te sui în minicar și să-ți permiți să-l schimbi de două ori, pînă la sfîrșitul lumii, care se numea chiar Olimp. Să te dai în călușeii de la capătul digului, seară de seară, proțăpită pe un cal sur. Să-ți cumperi niște cochilii de melci mari, întregi, pe care altfel le puteai găsi doar țăndări pe lîngă dig, de la doamnele itinerante care-și mai făceau apariția pe acolo. Să vezi Prietenii mei, elefanții și apoi Superman la grădina de vară de lîngă hotel. Să te aventurezi pînă-n centrul Mangaliei, ba chiar pînă-n 2 Mai ori Vama Veche, unde să mănînci guvizi, stavrizi și să simți mai dihai libertatea.
