Luxemburg: ţară mică, dileme mari

Publicat în Dilema Veche nr. 409 din 15-21 decembrie 2011
Luxemburg: ţară mică, dileme mari jpeg

Coordonatele demografico-economice ale micului stat Luxemburg (denumit oficial Marele Ducat al Luxemburgului) se prezintă astfel: o populaţie ceva mai mică decît un sfert din Bucureşti, cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, cel mai mare număr de maşini/locuitor (la concurenţă cu Principatul Monaco). În rest, un amestec (inclusiv lingvistic) între Franţa şi Germania, în ce au ele mai bun: savoir vivre galic-ordine teutonă, bucătărie franţuzească-instituţii nemţeşti. Ce ar putea să nu meargă ca uns într-un asemenea loc? Aici intervine una dintre constantele naturii umane: atunci cînd nu ai cine ştie ce probleme şi nici motive serioase pentru ele, e musai, din pămînt, din iarbă verde, să ţi le creezi. Măcar din cînd în cînd.

Multilingvismul:  necaz sau avantaj?

Un elev din ducat începe şcoala primară cu luxemburgheza (un dialect german împănat cu mii de cuvinte franţuzeşti), continuă cu germana standard, apoi, în gimnaziu, trece la franceză. La sfîrşitul studiilor gimnaziale trebuie, pentru promovare, să-şi dovedească fluenţa în toate cele trei limbi oficiale. Doar în Luxemburg, probabil, poţi să întîlneşti prieteni care dialoghează unul în franceză, celălalt în germană (cum îi vine fiecăruia la îndemînă, pe moment) şi comunică perfect, sau, în aceeaşi localitate, plăcuţe indicatoare către Mairie şi Kirche. Problema este că, dintre cei aproape 500.000 de locuitori, cam 40% sînt de origine străină. De exemplu, peste 50.000 sînt portughezi, din primul val de muncitori migranţi plecaţi din statul lusitan în anii ’60. (În Luxemburg găseşti numeroase locuri în care te întrebi dacă n-ai nimerit, din greşeală, la Lisabona.) Să spunem că, pentru o integrare satisfăcătoare, e firesc să înveţi şi să-ţi dai examenele de promovare în limba ţării-gazdă. Dar ce te faci cînd e vorba de trei? Nu e cazul – se întreabă uneori locuitorii micului ducat – să ne hotărîm? Sau măcar să alegem două din trei? Pînă acum, răspunsul la controversele pe această temă este cuprins în deviza oficială a Luxemburgului: „Vrem să rămînem ceea ce sîntem“. Mergem mai departe cu trei. Deşi, avînd în vedere restaurantele şi pub-urile unde televizorul este comutat la televiziunea lusitană sau se aud armoniile languroase ale fado-ului, magazinele cu produse alimentare specific portugheze, pentru o mîncare ca la mama acasă, conversaţiile de pe stradă şi numele din cartea de telefon, există trei limbi oficiale şi o a patra, neoficială, sosită în ultimele decenii din Peninsula Iberică. „La început mă întrebau părinţii dacă nu mă în-torc acasă“ – spune Maria, din oraşul Larochette, venită în Luxemburg acum nu mai puţin de 40 de ani. „Dar aici e mica Portugalie. Aici m-am căsătorit cu un portughez, avem o fiică, şi ea căsătorită cu un portughez, întîlnit în Luxemburg, şi un nepot cu nume portughez care a auzit acasă limba noastră. Nici la Lisabona n-am fi putut să fim mai portughezi decît aici.“ Comunitatea lusitană din ducat arată, probabil, ce va deveni cea românească din Italia, peste încă un deceniu-două.

Eutanasia schimbă monarhia

În micul ducat se manifestă frecvent tensiunea între o solidă tradiţie catolică şi cele mai modernist-controversate tendinţe în materie de morală publică. După Olanda şi Belgia, Luxemburgul este a treia ţară europeană care a legalizat eutanasia pentru ultima fază a bolilor incurabile. (Deşi, în cazul celor trei ţări, în ciuda a ceea ce se crede, „legalizare“ nu e tocmai cuvîntul potrivit. Condiţiile sînt atît de stricte şi de multe şi presiunea asupra medicilor atît de mare, încît, deşi în teorie e posibil, practic, un doctor trebuie să aibă nervi de oţel şi un curaj nebun ca să îndeplinească, la cererea pacientului, un asemenea act.) Fapt este că legea eutanasiei a declanşat acum doi ani o criză politică fără precedent în ducat: monarhul luxemburghez, marele duce Henri, catolic practicant, a folosit tradiţionalul drept de veto ducal pentru a bloca legea aprobată de parlament. Nu se mai întîmplase de pe la începutul secolului trecut ca suveranul să se afle în dezacord total cu legislativul propriei ţări, într-un stat care face tot posibilul să evite conflictele publice. Atunci, parlamentul o contraatacat: a revenit cu un act legislativ prin care a abolit vechiul dreptul de veto monarhic. Marea furtună din paharul cu apă luxemburghez s-a liniştit: parlamentul s-a asigurat că nu va mai fi stingherit în nici un fel pe viitor, iar ducele, deşi şi-a văzut puterea pusă la încercare şi ştirbită într-o manieră fără precedent, n-a mai fost nevoit să accepte o lege împotriva conştiinţei lui. Influenţa monarhică a fost schimbată în Luxemburg, pentru totdeauna. 

Astfel, avem un stat în care eutanasia este legalizată, dar transportul public ia o pauză completă duminica, ziua sfîntă.  

Între europenitate  şi pro-americanism

Este uluitor, cînd călătoreşti prin Luxemburg, să observi diversitatea (reală, nu artificial construită) a unei ţări atît de mici. În primul rînd, este ca şi cînd ai vedea Franţa, Germania şi Belgia, în miniatură. Apoi, micul ducat este împărţit, neoficial, în cinci regiuni, fiecare cu caracteristicile ei, uşor detectabile la faţa locului. Nordul – zona Munţilor Ardeni – este prelungirea geografic-culturală a Valoniei belgiene; la graniţa cu Germania se află Müllerthal – „mica Elveţie luxemburgheză“, La Moselle aminteşte – prin tradiţii, bucătărie şi cultura vinului – de Franţa, „Pămînturile Roşii“ din sud reprezintă regiunea industrial-minieră, iar oraşul Luxemburg şi împrejurimile sînt zona eclectică, cosmopolită a ducatului.

„Inima Europei“ – îşi spun cu mîndrie luxemburghezii. Luxemburgul se află printre ţările fondatoare ale Comunităţii Europene şi tot aici, în localitatea Schengen, la graniţa comună franco-germano-luxemburgheză, s-a semnat acordul de înfiinţare a spaţiului cu acelaşi nume. „După cum vedeţi – glumea un luxemburghez – spaţiul Schengen şi Comunitatea Europeană sînt creaţiile a trei mari puteri: Franţa, Germania şi Luxemburg.“ Rar găseşti o instituţie paneuropeană sau internaţională la originea căreia să nu se afle şi ducatul luxemburghez. 

Lucru mai puţin obişnuit în Europa vestică – luxemburghezii reuşesc să fie europeni şi, în acelaşi timp, ardent pro-americani, fapt care are o explicaţie istorică. Deşi vorbitori de germană şi franceză, ei au încercat mereu, în condiţii dificile, să-şi păstreze independenţa faţă de marile ţări vecine şi să arate că sînt „altceva“, recunoscînd, în acelaşi timp, ceea ce îi leagă cultural de Franţa şi Germania. Cînd Germania nazistă a invadat şi a anexat micul ducat, în 1940, considerîndu-l parte a propriului teritoriu, faptul a fost resimţit ca o traumă naţională. Mulţi se laudă, post-factum, cu rezistenţa în faţa ocupaţiei germane sau îi exagerează dimensiunile: luxemburghezii însă, pe cît le-a stat în puteri, au încercat să reziste. Tocmai ei, vorbitorii de germană, au dat o lecţie de demnitate în faţa ocupaţiei germane. Au format un guvern în exil la Londra, au participat, prin voluntari şi refugiaţi, la debarcarea în Normandia. Întîmplarea a făcut ca, după crîncenele bătălii din Ardeni, ţara să fie eliberată de trupele americane. Luxemburghezii le păstrează amintirea pretutindeni, prin monumente, muzee, cimitire-memorial. În Luxemburg a fost înmormîntat la cererea lui generalul George S. Patton, eliberatorul Ardenilor – „printre soldaţii mei“. Oraşul Ettelbruck îi păstrează memoria printr-un muzeu special; de altfel, Ettelbruck mai este cunoscut şi ca „Pattontown“. Locuitorii ducatului ştiu să fie recunoscători.

Fapte diverse

O aşezare cu trei-patru case are, în Luxemburg, statut de localitate; un oraş cu 5000-7000 de locuitori este considerat deja de mari dimensiuni. Şoferul de autobuz întrebat de un călător străin cum se poate ajunge în centrul Beaufort-ului a izbucnit în rîs: „E prea mic să aibă centru. La noi, tot oraşul este centru!“.

În trenurile şi autobuzele luxemburgheze, cu excepţia capitalei, vezi doar o mînă de oameni, de obicei străini. Nu neapărat din cauza populaţiei reduse, ci a numărului mare de maşini pe cap de locuitor. De multe ori, cînd vrei să plăteşti, şoferul îţi face semn să laşi banii şi să ocupi un loc, pesemne prea bucuros să aibă un călător în plus în autobuzul aproape gol, ca să mai accepte plata. 

Specific Luxemburgului este şi numărul mare de castele. Nobilimea din toate ţările şi regiunile învecinate, plus cea autohtonă, şi-a făcut, de-a lungul secolelor, reşedinţe în ducat, nemaivorbind de faptul că Luxemburgul a fost disputat, încorporat, stăpînit de mai toate ţările importante din Vestul Europei. Astfel că rar întîlneşti o localitate, fie şi un sătuc de dimensiuni ducale, care să nu se laude cu castelul sau ruinele de castel proprii. Astfel – cum glumea un alt luxemburghez – „Franţa şi Germania ar face mai bine să nu se mai mîndrească atît. Şi la numărul de castele pe cap de locuitor i-am întrecut!“. Luxemburghezii nu ezită niciodată să amintească, inclusiv autoironic, că sînt unici. Pe bună dreptate: „rămînem ceea ce sîntem“. 

Foto: wikimedia

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
Românul care a descoperit secretul câștigului la loterie. Din cauza lui s-au schimbat legile în SUA și Canada
Un matematician român a descoperit secretului câștigului la loterie. Ştefan Mandel a reușit printr-o formulă personală să ia de 14 ori premiul cel mare. Norocosul a fost însă urmărit de ghinion, fiind anchetat de CIA și FBI.
image
Cum să pari mai deștept când porți o conversație banală. Ce spun cercetătorii de la Harvard
Dacă până acum ai crezut că menționarea funcției sau a studiilor te va „ridica“ în ochii partenerului de conversație, ar fi bine să te mai gândești o dată.
image
Presa britanică despre vizita Regelui Charles în țara noastră: „Are România în sânge“ VIDEO
Publicația britanică Daily Mail a publicat un amplu fotoreportaj dedicat vizitei de cinci zile a Regelui Charles al III-lea în țara noastră. Jurnaliștii au constatat că monarhul „are România în sânge“.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.