Luxemburg: ţară mică, dileme mari

Publicat în Dilema Veche nr. 409 din 15-21 decembrie 2011
Luxemburg: ţară mică, dileme mari jpeg

Coordonatele demografico-economice ale micului stat Luxemburg (denumit oficial Marele Ducat al Luxemburgului) se prezintă astfel: o populaţie ceva mai mică decît un sfert din Bucureşti, cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, cel mai mare număr de maşini/locuitor (la concurenţă cu Principatul Monaco). În rest, un amestec (inclusiv lingvistic) între Franţa şi Germania, în ce au ele mai bun: savoir vivre galic-ordine teutonă, bucătărie franţuzească-instituţii nemţeşti. Ce ar putea să nu meargă ca uns într-un asemenea loc? Aici intervine una dintre constantele naturii umane: atunci cînd nu ai cine ştie ce probleme şi nici motive serioase pentru ele, e musai, din pămînt, din iarbă verde, să ţi le creezi. Măcar din cînd în cînd.

Multilingvismul:  necaz sau avantaj?

Un elev din ducat începe şcoala primară cu luxemburgheza (un dialect german împănat cu mii de cuvinte franţuzeşti), continuă cu germana standard, apoi, în gimnaziu, trece la franceză. La sfîrşitul studiilor gimnaziale trebuie, pentru promovare, să-şi dovedească fluenţa în toate cele trei limbi oficiale. Doar în Luxemburg, probabil, poţi să întîlneşti prieteni care dialoghează unul în franceză, celălalt în germană (cum îi vine fiecăruia la îndemînă, pe moment) şi comunică perfect, sau, în aceeaşi localitate, plăcuţe indicatoare către Mairie şi Kirche. Problema este că, dintre cei aproape 500.000 de locuitori, cam 40% sînt de origine străină. De exemplu, peste 50.000 sînt portughezi, din primul val de muncitori migranţi plecaţi din statul lusitan în anii ’60. (În Luxemburg găseşti numeroase locuri în care te întrebi dacă n-ai nimerit, din greşeală, la Lisabona.) Să spunem că, pentru o integrare satisfăcătoare, e firesc să înveţi şi să-ţi dai examenele de promovare în limba ţării-gazdă. Dar ce te faci cînd e vorba de trei? Nu e cazul – se întreabă uneori locuitorii micului ducat – să ne hotărîm? Sau măcar să alegem două din trei? Pînă acum, răspunsul la controversele pe această temă este cuprins în deviza oficială a Luxemburgului: „Vrem să rămînem ceea ce sîntem“. Mergem mai departe cu trei. Deşi, avînd în vedere restaurantele şi pub-urile unde televizorul este comutat la televiziunea lusitană sau se aud armoniile languroase ale fado-ului, magazinele cu produse alimentare specific portugheze, pentru o mîncare ca la mama acasă, conversaţiile de pe stradă şi numele din cartea de telefon, există trei limbi oficiale şi o a patra, neoficială, sosită în ultimele decenii din Peninsula Iberică. „La început mă întrebau părinţii dacă nu mă în-torc acasă“ – spune Maria, din oraşul Larochette, venită în Luxemburg acum nu mai puţin de 40 de ani. „Dar aici e mica Portugalie. Aici m-am căsătorit cu un portughez, avem o fiică, şi ea căsătorită cu un portughez, întîlnit în Luxemburg, şi un nepot cu nume portughez care a auzit acasă limba noastră. Nici la Lisabona n-am fi putut să fim mai portughezi decît aici.“ Comunitatea lusitană din ducat arată, probabil, ce va deveni cea românească din Italia, peste încă un deceniu-două.

Eutanasia schimbă monarhia

În micul ducat se manifestă frecvent tensiunea între o solidă tradiţie catolică şi cele mai modernist-controversate tendinţe în materie de morală publică. După Olanda şi Belgia, Luxemburgul este a treia ţară europeană care a legalizat eutanasia pentru ultima fază a bolilor incurabile. (Deşi, în cazul celor trei ţări, în ciuda a ceea ce se crede, „legalizare“ nu e tocmai cuvîntul potrivit. Condiţiile sînt atît de stricte şi de multe şi presiunea asupra medicilor atît de mare, încît, deşi în teorie e posibil, practic, un doctor trebuie să aibă nervi de oţel şi un curaj nebun ca să îndeplinească, la cererea pacientului, un asemenea act.) Fapt este că legea eutanasiei a declanşat acum doi ani o criză politică fără precedent în ducat: monarhul luxemburghez, marele duce Henri, catolic practicant, a folosit tradiţionalul drept de veto ducal pentru a bloca legea aprobată de parlament. Nu se mai întîmplase de pe la începutul secolului trecut ca suveranul să se afle în dezacord total cu legislativul propriei ţări, într-un stat care face tot posibilul să evite conflictele publice. Atunci, parlamentul o contraatacat: a revenit cu un act legislativ prin care a abolit vechiul dreptul de veto monarhic. Marea furtună din paharul cu apă luxemburghez s-a liniştit: parlamentul s-a asigurat că nu va mai fi stingherit în nici un fel pe viitor, iar ducele, deşi şi-a văzut puterea pusă la încercare şi ştirbită într-o manieră fără precedent, n-a mai fost nevoit să accepte o lege împotriva conştiinţei lui. Influenţa monarhică a fost schimbată în Luxemburg, pentru totdeauna. 

Astfel, avem un stat în care eutanasia este legalizată, dar transportul public ia o pauză completă duminica, ziua sfîntă.  

Între europenitate  şi pro-americanism

Este uluitor, cînd călătoreşti prin Luxemburg, să observi diversitatea (reală, nu artificial construită) a unei ţări atît de mici. În primul rînd, este ca şi cînd ai vedea Franţa, Germania şi Belgia, în miniatură. Apoi, micul ducat este împărţit, neoficial, în cinci regiuni, fiecare cu caracteristicile ei, uşor detectabile la faţa locului. Nordul – zona Munţilor Ardeni – este prelungirea geografic-culturală a Valoniei belgiene; la graniţa cu Germania se află Müllerthal – „mica Elveţie luxemburgheză“, La Moselle aminteşte – prin tradiţii, bucătărie şi cultura vinului – de Franţa, „Pămînturile Roşii“ din sud reprezintă regiunea industrial-minieră, iar oraşul Luxemburg şi împrejurimile sînt zona eclectică, cosmopolită a ducatului.

„Inima Europei“ – îşi spun cu mîndrie luxemburghezii. Luxemburgul se află printre ţările fondatoare ale Comunităţii Europene şi tot aici, în localitatea Schengen, la graniţa comună franco-germano-luxemburgheză, s-a semnat acordul de înfiinţare a spaţiului cu acelaşi nume. „După cum vedeţi – glumea un luxemburghez – spaţiul Schengen şi Comunitatea Europeană sînt creaţiile a trei mari puteri: Franţa, Germania şi Luxemburg.“ Rar găseşti o instituţie paneuropeană sau internaţională la originea căreia să nu se afle şi ducatul luxemburghez. 

Lucru mai puţin obişnuit în Europa vestică – luxemburghezii reuşesc să fie europeni şi, în acelaşi timp, ardent pro-americani, fapt care are o explicaţie istorică. Deşi vorbitori de germană şi franceză, ei au încercat mereu, în condiţii dificile, să-şi păstreze independenţa faţă de marile ţări vecine şi să arate că sînt „altceva“, recunoscînd, în acelaşi timp, ceea ce îi leagă cultural de Franţa şi Germania. Cînd Germania nazistă a invadat şi a anexat micul ducat, în 1940, considerîndu-l parte a propriului teritoriu, faptul a fost resimţit ca o traumă naţională. Mulţi se laudă, post-factum, cu rezistenţa în faţa ocupaţiei germane sau îi exagerează dimensiunile: luxemburghezii însă, pe cît le-a stat în puteri, au încercat să reziste. Tocmai ei, vorbitorii de germană, au dat o lecţie de demnitate în faţa ocupaţiei germane. Au format un guvern în exil la Londra, au participat, prin voluntari şi refugiaţi, la debarcarea în Normandia. Întîmplarea a făcut ca, după crîncenele bătălii din Ardeni, ţara să fie eliberată de trupele americane. Luxemburghezii le păstrează amintirea pretutindeni, prin monumente, muzee, cimitire-memorial. În Luxemburg a fost înmormîntat la cererea lui generalul George S. Patton, eliberatorul Ardenilor – „printre soldaţii mei“. Oraşul Ettelbruck îi păstrează memoria printr-un muzeu special; de altfel, Ettelbruck mai este cunoscut şi ca „Pattontown“. Locuitorii ducatului ştiu să fie recunoscători.

Fapte diverse

O aşezare cu trei-patru case are, în Luxemburg, statut de localitate; un oraş cu 5000-7000 de locuitori este considerat deja de mari dimensiuni. Şoferul de autobuz întrebat de un călător străin cum se poate ajunge în centrul Beaufort-ului a izbucnit în rîs: „E prea mic să aibă centru. La noi, tot oraşul este centru!“.

În trenurile şi autobuzele luxemburgheze, cu excepţia capitalei, vezi doar o mînă de oameni, de obicei străini. Nu neapărat din cauza populaţiei reduse, ci a numărului mare de maşini pe cap de locuitor. De multe ori, cînd vrei să plăteşti, şoferul îţi face semn să laşi banii şi să ocupi un loc, pesemne prea bucuros să aibă un călător în plus în autobuzul aproape gol, ca să mai accepte plata. 

Specific Luxemburgului este şi numărul mare de castele. Nobilimea din toate ţările şi regiunile învecinate, plus cea autohtonă, şi-a făcut, de-a lungul secolelor, reşedinţe în ducat, nemaivorbind de faptul că Luxemburgul a fost disputat, încorporat, stăpînit de mai toate ţările importante din Vestul Europei. Astfel că rar întîlneşti o localitate, fie şi un sătuc de dimensiuni ducale, care să nu se laude cu castelul sau ruinele de castel proprii. Astfel – cum glumea un alt luxemburghez – „Franţa şi Germania ar face mai bine să nu se mai mîndrească atît. Şi la numărul de castele pe cap de locuitor i-am întrecut!“. Luxemburghezii nu ezită niciodată să amintească, inclusiv autoironic, că sînt unici. Pe bună dreptate: „rămînem ceea ce sîntem“. 

Foto: wikimedia

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Adevarul.ro

image
Reacţii după şedinţa foto a lui Brad Pitt pentru GQ Magazine: „Arată ca un cadavru”
Desemnat în anii '90 cel mai sexy bărbat în viaţă de revista People, actorul Brad Pitt şi-a şocat fanii cu cea mai recentă şedinţă foto realizată pentru revista GQ, mai mulţi internauţi comentând că arată ca un cadavru.
image
Lacul căutat de zeci de mii de turişti pentru tratamente s-a colorat în roz. Explicaţiile cercetătorilor VIDEO
Pe lângă culoare, lacul emană şi un miros neplăcut. În fiecare an, aici vin zeci de mii de turişti la tratament. Specialiştii vin cu explicaţii.
image
CTP ne trezeşte la realitate: „Popovici? Dar de ce să mă simt mândru?“
Cristian Tudor Popescu a comentat, în stilul său caracteristic, performanţa lui David Popovici la Mondialele de nataţie, unde sportivul de 17 ani a cucerit două medalii de aur.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.