Last exit to Brexit

M-am priceput dintotdeauna la politică la fel de mult precum o cizmă. Mi s-a părut un fenomen despre care toată lumea își dă cu părerea, dar în care foarte puțini sînt avizați sau îl înțeleg cu adevărat. Am considerat-o mereu un subiect sordid, care îți mănîncă timpul și nervii, un soi de ghicitoare fără răspuns cert, ale cărei estimări dau mereu cu minus. În ignoranța mea jenantă am fost un refugiat în turnul de fildeș al cărților, un azilant în artă, un dezertor în cultură. Zona mea de confort m-a ferit de realitatea (aproape ireală) cenușie a unui mecanism care a ajuns, ulterior, să mă afecteze în mod direct, să-și răsfrîngă tentaculele băloase asupra vieții mele devenite, peste noapte, de adult responsabil, postură cu care mă duelez pînă în prezent. Mă doresc o persoană adaptabilă, flexibilă și înclinată spre schimbare, dar îmi conștientizez cu crescîndă groază rigiditatea și teama de a pătrunde cu adevărat în miezul lucrurilor de care nu mă pot, de fapt, feri. De doi ani și jumătate, de cînd locuiesc la Londra, intruziunea politicului în viața mea s-a făcut simțită tot mai acut.

Nu am fost conștient decît de cîteva luni încoace de controversatul referendum și, oricum, în pofida atmosferei ce se tensiona și contraria pe zi ce trecea, aveam convingerea că întreaga dezbatere pro și contra ascunde, în fapt, o stratagemă a Marii Britanii de a forța Bruxelles-ul să îi acorde libertăți favorizante și un tratament preferențial în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene. Un șantaj politic, cu alte cuvinte, menit să inducă aprehensiune, reticență și să zdruncine încrederea „arogantă“ a Uniunii-suzerane. Ideea că Marea Britanie ar ieși cu adevărat din UE mi se părea o absurditate și nu îi acordam cel mai mic credit. E drept, am început să intru la bănuieli cînd am devenit asaltat de retorica antieuropeană a mass-mediei, de reanimarea demonului naționalist-xenofob și de incitarea populației britanice la revoltă împotriva organismului european opresiv, care infirmizează Marea Britanie și i se opune cu înverșunare. Majoritatea cotidianelor încurajau politica separaționistă, iar dezbaterile căpătau tente din ce în ce mai feroce. Cele mai multe comentarii de pe portalurile media online se purtau între o majoritate covîrșitoare a adepților ieșirii din UE (leave) și o minoritate insignifiantă a susținătorilor rămînerii (remain) care era redusă la tăcere prin tirade inflamate de orgolii naționale confiscate și internalizate individual. Într-o societate eminamente democratică, cum se autoproclamă cea britanică, am rămas frapat de evacuarea dialogului și a dezbaterii din discursul public și separarea populației în două tabere, dintre care una alimentată de o agresivitate înspăimîntătoare, iar cealaltă, de bune intenții timorate.

Pe măsură ce funesta zi a referendumului se apropia, Londra se împînzea cu afișe care îndemnau lumea să iasă din Uniune sau să rămînă. Printre altele, era invocată personalitatea lui Winston Churchill, membru fondator al Uniunii Europene, ca un îndemn la continuitate și unificare. Pliante pro și contra apăreau zilnic în cutiile poștale. La gurile de metrou se împărțeau broșuri, fluturași și abțibilde. Cererile pentru obținerea cetățeniei britanice creșteau exponențial. Aerul devenea din ce în ce mai dens și electrizant, prima pagină a marilor cotidiane gratuite (Metro și London Evening Standard) alocau trei sferturi din spațiu referendumului. Premierul David Cameron, inițial susţinător înverșunat al ieșirii din Uniune și proponent al referendumului, și-a schimbat peste noapte optica și a devenit un partizan al rămînerii. După ce scandalul Panama Papers i-a deteriorat credibilitatea (și a suscitat și un protest stradal prin care i se cerea demisia), toate eforturile de a persuada populația să voteze remain deveniseră niște tentative anemice. Între timp, fostul primar al Londrei, Boris Johnson, cunoscut pînă atunci mai curînd pentru figura nu tocmai de macho și frizura de electrocutat în mașina de spălat, și-a descoperit vocația de opozant al Uniunii Europene și, vizînd să-i ia lui Cameron poziția de premier de sub șezut, și-a mobilizat coardele vocale și resursele pentru a asmuți populația împotriva bătrînului continent. Astfel, Johnson a intrat în aceeași ligă cu un personaj căruia majoritatea emigranților și o parte a britanicilor care n-au fost deposedați complet de uzul rațiunii i-ar face chirurgie plastică cu bocancii, liderul UKIP Nigel Farage. Și iată că dezastrul s-a produs: pe 23 iunie, 52% din britanici au votat leave și leave a rămas, spre consternarea Uniunii și a celorlalte 48 de procente. Și a mea, emigrant român fără drept de vot, care se afla în deplorabilul moment la Festivalul Glastonbury. Cînd mi-a zis vînzătorul de la standul de vin, de unde tocmai mă aprovizionam cu o sticlă, de rezultatul referendumului, am crezut că mi s-a urcat la cap alcoolul pe care încă nici nu-l băusem. Veneam dintr-o țară în care orice absurditate era posibilă, dar în acel moment am simțit că în Marea Britanie tocmai s-a produs o adevărată culminație a ignoranței și prostiei umane care, deși nu e infinită, cum spunea Einstein, pare a se concentra cu predilecție în anumite eșantioane umane. Abia ziua următoare, cînd am analizat la rece informația primită, am constatat adevărata dimensiune a veștii. Tot atunci am devenit ceva mai puțin convins că voi rămîne în continuare într-o țară al cărei ethos a încetat să mai coincidă cu al meu și a cărei politică de autoizolare îmi amplifică senzația de alienare care preexista oricum. Asta nu m-a făcut să decid irevocabil, însă mi‑a întărit afecțiunea pe care am avut-o mereu față de continent și mi-a amplificat resentimentul față de o țară care aparent promovează diversitatea și așa-numita toleranță, dar care în contextul de față pare o retorică ipocrită.

Întors, cîteva zile mai tîrziu, la Londra, dau pe Facebook de numeroase offline-uri în care sînt întrebat care e situația și atmosfera. Încă nu mă dumirisem la rîndul meu, dar aflasem de la cunoscuți că vineri, 24 iunie, fusese zi de doliu general și că atmosfera fusese mizerabilă. Unii s‑au scandalizat, alții au plîns, alții au intrat în faza negației, alții au exultat. Nu părea clar ce se va întîmpla în continuare, dar surescitarea generală trăda o confuzie amestecată cu stupoare. Europa vuia. Marea Britanie era în convulsii. David Cameron anunțase în scurt timp că demisionează din funcția de premier și că în septembrie va părăsi reședința de pe Downing Street nr. 10. Boris Johnson jubila și își făcea planuri de a redecora reședința pe care Cameron urma să o leave în toamnă. Nu mai puțin satisfăcut, Farage rînjea la Bruxelles, le aducea la cunoștință membrilor Comisiei Europene că n-au avut în viața lor o slujbă adevărată (la fel ca el, doar că ei au avut) și îngroșa zdravăn rîndurile celor ce l-ar fi vrut spînzurat de Big Ben, amintind că, în urmă cu 17 ani, a declarat în aceeași sală că intenția lui e să scoată Marea Britanie din UE, dar auditoriul a rîs – și îl provoacă să rîdă și acum, cînd și-a împlinit scopul. Ca să parafeze rezultatul cum se cuvine și ca să evite eventuale complicații de ordin ontologic, cîteva zile mai tîrziu a anunțat că renunță la funcția de lider al UKIP, a sugerat printre cuvinte că lasă beleaua rezolvării Brexit-ului în seama altor fraieri și că a venit timpul să își recupereze viața, uitînd, pesemne, că tocmai asta n-a avut niciodată. Viața lui a lipsit în egală măsură cu coloana vertebrală și cu bunul-simț. Pe de altă parte, nici replica sa blond-spălăcită nu și-a dus pînă la capăt visul de a se muta în vecinătatea St James’s Park: colegul său de partid, Michael Gove, i-a înfipt cu grație lui Boris Johnson un cuțit în spinare, pînă la plăsele, și i-a suflat scaunul de prim-ministru de sub globii oculari.

Între timp, comunitatea europeană din Marea Britanie a intrat în fibrilații, prevăzînd un viitor sumbru, expulzări, deportări și discriminări. S-au vehiculat cele mai pesimiste previziuni referitoare la statutul și viitorul său pe teritoriul mohorîtei insule. Îngrijorarea generală a pătruns adînc în comunitățile de emigranți, dintre care unii se vedeau deja cu bagajele făcute. Atmosfera generală era una de derută, întrucît se preconizau multe, dar nu se anunța cu claritate nimic. Temerile emigranților au fost parțial confirmate: au fost semnalate numeroase cazuri de hate crime, abuzuri fizice sau psihice din partea populației autohtone pe criterii religioase, etnice sau de rasă. Musulmanii au fost somați injurios să se întoarcă în țările de origine, europenii la fel. Fațada Asociației Culturale și Sociale Poloneze din Londra a fost vandalizată cu un mesaj xenofob. În plin Ramadan, carne de porc a fost azvîrlită la ușa unei moschei. Un tînăr a fost agresat verbal și fizic într-un tramvai din Manchester. Un magazin românesc din Ipswich a fost incendiat, elevi de origine europeană au fost hărțuiți la școală. Mesaje xenofobe au inundat băile școlilor, rețelele de socializare, Internetul. Noul primar al Londrei – și primul primar musulman al unei capitale europene (acum, ceva mai puțin europene) –, laburistul Sadiq a asigurat populația emigrantă că va face toate demersurile necesare pentru a o proteja de astfel de atacuri reprobabile și va suplimenta, în consecință, numărul de agenți ai poliției metropolitane.

Într-o Europă supusă asaltului emigranților sirieni și a altor naționalități infiltrate printre solicitanții de azil politic, Marea Britanie se dezice constant de imixtiuni de acest gen. Controlul populației și al emigrației a devenit prioritate de stat, iar Brexit-ul a fost șansa ideală de a-și fortifica granițele și a-și delimita status quo-ul. Problema emigrației și a suprapopulării Angliei, în special a Londrei, a constituit o problemă stringentă mult timp, iar englezii au întîmpinat-o cu politețe și political corectness, dar nu cu bunăvoință genuină. Iar motivele profunde sînt limpezi: Anglia și, prin extensie, Marea Britanie, a rămas în continuare cu sechelele și nostalgia imperialismului colonialist și nutrește în continuare fantezia că ei dau tonul planetei, că sînt etalonul universal. Englezii posedă cea mai malignă formă de mîndrie națională din cîte am întîlnit. Ei ar fi vrut să fi fost liderii Uniunii Europene, iar faptul că nemții le-au luat-o în față și că și-au mai permis să le și impună diverse i-a scos din minți. Englezul, prin definiție (definiția sa), e o ființă superioară care trebuie să dirijeze totul și nu suportă să fie la cheremul nimănui. De aici și revolta față de „impertinența“ Uniunii Europene de a le impune lor mersul lucrurilor și concepția că UE e doar un organism care parazitează Marea Britanie și o secătuiește de resurse pentru beneficiul propriu și al țărilor subdezvoltate care au aderat mai recent. De aceea nu va da înapoi și nu va organiza un al doilea referendum. Nu va fi dispusă la prea multe concesii. Nu își va sacrifica orgoliul mai mare decît suprafața propriei insule de dragul unei democrații europene în care nu se regăsește. Marea Britanie s-a considerat mereu separată de Europa, de continent. Are o mentalitate insulară, autonomă, și își fetișizează istoria personală. Orice e british va fi mereu un superlativ, un nec plus ultra. Asiaticii (în special musulmanii) sînt un import nedorit, dar tolerat din frică și dintr-o datorie morală față de Commonwealth. Inofensivii europeni sînt vinovați de orice scîrțîie în fostul imperiu, iar est-europenii – o invazie de lăcuste care decimează recolta seculară a Albionului. Ei provin din societăți corupte și sînt săraci, iar săracii nu au fost niciodată respectați, în special de o societate bazată pe diviziuni sociale și separarea foarte bine delimitată pe clase.

Ieșirea Marii Britanii din UE va constitui începutul sfîrșitului onorabilei alianțe continentale? Nu ar fi exclus, dar ar fi de evitat prin orice mijloace. Se va revolta Scoția și își va obține, în sfîrșit, independența? Din partea Țării Galilor e mai puțin probabil un asemenea gest. A luat naștere, recent, inițiativa (utopică, din punctul meu de vedere) unui procentaj al londonezilor de a se separa de restul Angliei și de a constitui un organism independent. Poate că situația actuală reprezintă în același timp un prilej de a se reevalua și revizui atitudinea Uniunii Europene față de proprii constituenți, fiindcă, frecvent, un întreg e ceva mai mult decît suma părților sale componente. Dacă Marea Britanie va avea de suferit de pe urma acestei scindări, sper să fie așa, cu profundul regret al străinilor care vor continua să o locuiască, printre care s-ar putea să nu mă mai număr. În orice caz, am trecut prin frămîntări și dileme legate de viitor, dar acum mă simt mai detașat. Personal, nu am contribuit cu nimic la degradarea morală, socială și economică a acestui imperiu imaginar. Nu îmi reproșez nimic și cer să nu mi se reproșeze nimic.

Între timp, Theresa May (fost Ministru de Interne, inițial susținător al rămînerii în UE, actualmente decisă să ducă Brexit-ul pînă la capăt și colecționar pasionat de pantofi cu imprimeu de leopard și ținute extravagante pentru un Conservator pursînge) a preluat funcția de prim-ministru și va domicilia de acum înainte în imobilul negru de pe Downing Street nr. 10, alături de motanul Larry, rezident din întîmplare al rîvnitei adrese, începînd cu anul 2011, și căruia i se fîlfîie coada dacă îi are ca vecini pe Boris, Farage, o familie de somalezi sau chiar pe mine.

 Andrei Vornicu este scriitor și jurnalist cultural.

Foto: adevarul.ro