Oraşul şi sinucigaşii
Privită de la balconul garsonierei mele, cocoţată la nivelul şapte al unui bloc optzecist, România pare o ţară normală. Bucata de privelişte blocată la linia orizontului de Casa Poporului e desprinsă dintr-un peisaj comun, cum mi-a mai fost dat să întîlnesc şi aiurea, prin diferite ţări străbătute în ani: case, străzi, alte blocuri, oameni, copaci şi garduri. Cîtă vreme privesc peisajul de sus, el rămîne cenuşiu şi plictisitor, dar nu-mi face rău. Problemele încep la ieşirea din bloc. E motivul pentru care obişnuiesc să spun că eu, unul, mă sinucid în fiecare zi, aruncîndu-mă de la etajul şapte, direct, pe străzile Capitalei. Oraşul e violent. Azi, parcă, mai mult decît oricînd. Sub pretextul unei dezvoltări accelerate, se dărîmă şi se construieşte în proporţii diferite, dar fără oprire. Boom-ul imobiliar a transformat lumea din jur într-un şantier. Se poartă casca de protecţie asortată cu cizma de cauciuc. Etaje peste etaje invadează spaţiile, cîndva libere, dintre blocuri sau case. O minte bolnavă pare să fi dat un ordin de exterminare a firelor de iarbă. Din basculante enorme rabatate în poziţie de scurgere, alunecă printre panouri o mîzgă cenuşie, ca o lavă mizeră din care ia naştere lumea de mîine. E betonul care înalţă zidurile noii Românii. O ţară viitoare proiectată pe genunchi şi strivită încă de amintirile arhitectonice ale Epocii de Aur. Oraşul e prea mic. În orele de vîrf nu sînt singurul sinucigaş. Milioane de oameni se aruncă, de la etaje, pe străzi, într-un act suicidar colectiv. Dimineaţa şi seara se aud cel mai tare ţipetele celor care mor striviţi de străzile oraşului. Milioane de claxoane, înjurături şi accidente se confundă cu urletele de durere. O durere surdă, de oameni disperaţi care agonizează, aşteptînd să ajungă într-o intersecţie sau să iasă din pasajul de la Piaţa Obor. Burta oraşului nu-i mai încape şi, cu toate astea, ei se înghesuie să-i intre în pîntece. Oraşul e murdar. Sinuciderile colective au loc pe străzi împuţite, în care se găsesc, de-a valma, toate urmele istoriei noastre recente: colţuri întunecoase şi pline de urină, praf, afişe, bucăţi de tencuială, salată verde, ţelină şi morcovi, cărţi, covrigi, maşini moarte şi abandonate şi, mai ales, diverse confecţii metalice, menite a marca perimetrul unor locuri de parcare rezervate pe criterii neştiute. De fapt, întregul oraş e împărţit în mici feude: băncile au trotuarul lor, restaurantele, asemenea. Instituţiile de stat au inventat parcarea cu barieră. Peste tot se înalţă obstacole şi avertismente: pietoni, circulaţi pe trotuarul de vizavi! - parcarea oprită! - staţionarea interzisă! - atenţie se lucrează! - rezervat! - ocupat!... Oraşul acesta, la fel ca multe altele, e un cimitir. Plin cu sinucigaşi. Aici se adună toţi cei care speră să-şi schimbe viaţa şi care, începînd de a doua zi, se aruncă, de la etajele blocurilor, pe străzi, în căutarea fericirii. Impactul cu asfaltul îi ucide rapid, într-un fel sau altul, mai repede sau mai încet, dar ei continuă salturile mortale, îndemnaţi de iluzia unei vieţi reuşite. Între timp, din lavă cenuşie şi fier-beton, oraşul le ridică monumente funerare P + 2 sau P + 4, după cît de grea sau de uşoară le-a fost zilnica aruncare în gol.
