În amorţire
Am amorţit. Cîndva, acum nu foarte multă vreme, un joc cu Olanda al echipei naţionale de fotbal ne scotea, dacă nu în stradă, măcar la bere. Nu-i mai puţin adevărat că, în vremea aceea, altfel arătau tricourile şi pasele. Dintr-un singur motiv: sub ele sau în spatele lor se răsuceau trupuri de jucători frumoşi şi buni ca prinţii rătăcitori din poveştile bunicului Costache. Sau asta se întîmpla cînd eram mic?! Adică, pe vremea lui Balaci, Costică Ştefănescu, Lung şi Cămătaru? Nu mai ştiu, dar mi-a rămas în minte emoţia de dinaintea oricărei partide în care juca echipa naţională; nu mişcam, nu respiram, iar la finalul celor nouăzeci de minute, luam mingea şi o mîngîiam, în pase scurte, prin holul mare al apartamentului de bloc. De cîteva ori, cred că mi s-a întîmplat chiar să adorm cu mingea în braţe. Azi e altfel. Fotbalul mi se pare un joc trist, fără miză, în ciuda premiilor fantastice pe care le încasează cluburile sau echipele naţionale. Poate am amorţit eu, sau, poate, au amorţit ei, n-aş putea spune cu precizie, dar un lucru mi-e clar: jocul s-a sfîrşit demult, e acum doar o luptă. Iar de cîteva săptămîni, cînd mă gîndesc la mingea de fotbal, mi se arată simultan şi nasul spart al lui Chivu. Am amorţit şi în lupta politică. Mi-e dor - sau n-ar trebui să scriu aşa? - de încleştările electorale din anii â90. Sigur, n-au fost dintre cele mai corecte, dar nu despre ei vorbeam. Ci despre noi, acei alegători foarte dezgheţaţi şi plini de dorinţă. Ne păsa şi asta ne transformase în cetăţeni cu poftă de schimbare. Se înfiinţau partide, se lăsa cu mitinguri de susţinere sau de protest şi, în general, părea că ne curge sîngele în vine. Azi e altfel, cu totul şi cu totul altfel. N-am să insist, se vede, se ştie. Eu am să-i spun amorţeală. Intelectualii au amorţit, muncitorii au amorţit şi ei sau au plecat să se dezmorţească prin alte zări. Am văzut acum cîteva zile o compunere a unui puşti de clasa a doua care începea cam aşa: "Tata lucrează în Spania, mama lucrează cu tata". Am dedus că era un puşti crescut de doi bunici amorţiţi. Mi l-am închipuit peste ani şi mi-a ieşit o imagine strîmbă. Starea asta de amorţeală e peste tot: prin vitrine, în magazine, pe străzi, în şcoli sau facultăţi şi, desigur, în societatea civilă şi politică. Unii au botezat-o lehamite, alţii îi spun lene sau sictir. Aşa o fi, dar eu mă tot întreb unde dracului a dispărut emoţia sau nerăbdarea de a comite fapte, întîmplări ori schimbări de destin? S-o fi dus în Spania la căpşuni sau în Italia, odată cu exportul de menajere? Am amorţit, din păcate, exact la jumătatea partidei. Nu ne mai încearcă emoţia începutului şi nici măcar frisonul unui final de meci catastrofal. Măcar de-am avea curajul să ieşim în iarbă şi să îmbrăcăm tricourile, dar, după cum se arată, ne-am retras la vestiare şi stăm la pomană ca Piţurcă în alte vremuri.
