Pentru mulţi dintre români, "Europa" este (şi) un bazar de la marginea Bucureştiului. S-a deschis la începutul anilor '90, fiind destinat desfăşurării de activităţi comerciale, în primul rînd de către actori economici străini, atraşi de oportunităţile pe care ţara noastră începea să le ofere. Alegerea numelui s-a înscris, probabil, în moda născută în aceeaşi perioadă, aceea de a da nume cu sonoritate occidentală aproape oricărui nou stabiliment, din dorinţa de a dovedi, nouă şi celorlalţi, că aparţinem Europei. Astăzi este un spaţiu şi mai precar, cu mărfuri a căror calitate lasă de dorit, cu tarabe şi standuri încropite, neindividualizate, cel mult numerotate, cu alei părăsite şi ruine păstrînd urme de incendii şi cu maldăre de gunoaie, în care se desfăşoară activităţi economice la limita legalităţii. "Europa" a devenit, în timp, parte integrantă a cotidianul românesc. Este una dintre sursele importante ale universului material actual, garderobele şi casele româneşti fiind saturate cu obiecte provenind din acest bazar. Celor din provincie, aceste obiecte le sînt oferite de sutele de comercianţi din toate zonele ţării, judecînd după numerele de înmatriculare ale maşinilor din parcările din jurul bazarului, care "fac ŤEuropa»", adică vin aici să-şi aprovizioneze tarabele sau magazinele. "La noi, în oraş, toată lumea ştie ce e "Europa»" este, astfel, un comentariu firesc, fără nici o urmă de ironie, care, deşi aparţine unei doamne din sud, poate fi rostit, cu la fel de multă uşurinţă, oriunde în România. "Europa" este însă o prezenţă de lăsat în urmă. Pentru unii, bazarul este un spaţiu liminal în care se comportă altfel decît în viaţa lor obişnuită, unde, de obicei, nu bruschează alţi trecători, nu se răstesc, nu manîncă kebap şi nu beau bere la ora prînzului. În "Europa", sînt comercianţi-cu-sacoşa-în-spate; acasă, oameni de afaceri. În "Europa", cumpără trente; acasă le vînd sau le poartă ca fiind haine respectabile. O umbră de îndoială apare oricînd. Oricît de respectabile le-ar considera, obiectele acestea, "ştifturile"*, sînt dovada decăderii standardului de viaţă. "Europa" devine pentru mulţi singura soluţie, pentru alţii, ultima, "că doar n-am decăzut atît de mult." Aceşti oameni lasă în urmă bazarul, însă pentru o perioadă scurtă, pînă la următoarea expediţie de cumpărături. Alţii îşi doresc ca "Europa" să fie lăsată în urmă pentru totdeauna, deoarece este o prezenţă anormală, nepotrivită în România actuală. Aceştia fie nu vor consuma bunuri de aici, fie vor ascunde această practică, "extrăgînd" doar obiectele care nu îşi trădează originea. "Cum să intrăm în Uniunea Europeană cu asemenea pecingine pe faţa Capitalei?," se întreba un bucureştean. Deşi voci ironice se fac auzite şi în primul grup, ele sînt mai frecvente în rîndul celor din al doilea, care o numesc "ŤEuropa» chinezilor" sau "cealaltă ŤEuropă»" sau subliniază existenţa comercianţilor chinezi, turci, kurzi, arabi sau ţigani, "unul mai european decît altul". Atunci cînd zona este etichetată drept bazar, accentul cade pe conotaţia orientalistă a termenului (Edward Said, 1979, Orientalism. New York, Vintage), cuvintele-cheie fiind "celălalt" şi "devianta." Vizita în "Europa" pare una într-o altă lume, implicînd deci trecerea unei graniţe. "Înainte să te duci în ŤEuropa», să-ţi pregăteşti paşaportul şi să cumperi euro", m-a sfătuit, ironic, un prieten căruia îi povesteam despre cercetarea mea. Totuşi, de ceva vreme, "Europa" se schimbă, aşa că, într-un fel sau altul, este lăsată în urmă. O crustă civilizatoare îi este treptat adăugată. Primul semn a fost apariţia unui alt "angrou": "Niro", concurent, doar ceva mai ordonat spaţial, cu alei la fel de înguste, ticsite cu marfă, structuri fragile pe care vîntul le face să scîrţie şi soarele le încinge. Astăzi se construiesc "coşmeliile" roşii, care aduc a hipermarket. "Dragonul Roşu 2", "Dragonul Roşu 3", Mega Shop-ul "Dragonul Roşu 5" sînt gata; celelalte, deocamdată, sînt doar schelete de beton, ca şi "China Town Romania", de vis-