Drumeţii în dimensiuni paralele
Nu ştiu alţii cum sînt, dar, personal, nu agreez deloc concediile planificate de alţii. Dacă îţi cumperi o vacanţă prin agenţie - lucru util, nimic de zis - devii dependent de un orar foarte strict, de la care nu îţi permiţi să te abaţi. Te trezeşti la ora prevăzută în "desfăşurător", vizitezi ce şi cînd spune agenţia, iar dacă sari peste prînz, furat de peisaj - asta este! -, trebuie să te mulţumeşti cu o şaorma - masa a fost servită "conform programului stabilit", iar pînă la cină te descurci cum poţi. Dacă poţi şi, mai ales, dacă ai timp, pentru că pînă la cină mai sînt prevăzute două muzee şi vreo casă memorială. Iar autocarul nu stă să te aştepte pe tine - drumul este lung, şoferul nervos, turiştii nerăbdători să mai bifeze o casetă din lista de obiective turistice, şi tot soiul de alte inconveniente pe care, personal, le evit. Şi prefer să îmi organizez singură vacanţele. Aş spune chiar că am descoperit o jucărie nouă. Nouă pentru mine, desuetă deja, poate, pentru alţii. E accesibilă, simplă, comodă, ieftină şi poate stîrni pasiuni pe termen lung. I-am spus "plimbare fără bani", iar "scenariul" este foarte simplu: stau confortabil acasă, în faţa calculatorului conectat, neapărat, la Internet - aici este tot secretul! -, dar şi cu hărţile rutiere la îndemînă. Îmi creez mai întîi în minte traseul în care "plasez" diverse obiective pe care le ştiu de mult, de la orele de geografie sau din lecturi. Descopăr apoi locuri inedite, atracţii locale mai vechi sau mai noi, locuri în paragină - întotdeauna cu un straniu farmec aparte - sau investiţii care vor să scoată din amorţeală nepăsarea autorităţilor locale. Şi nu te costă mai nimic, poate doar o conexiune bună la Internet. Apuseni, marea descoperire Călătoriile mele au fost la început simple, scurte şi mai mereu "iniţiate" de poveştile fabuloase ale vreunui amic plimbăreţ despre cutare cătun uitat de lume, dar cu peisaje fabuloase care merită văzute. Începeam să-l caut aşa cum ştiam eu mai bine: prin motoarele de căutare, prin site-urile româneşti, sperînd să găsesc măcar cîteva imagini şi indicaţii geografice cît mai precise. De multe ori însă, în prima fază a călătoriei, rezultatele păreau modeste. O poziţionare exactă, o vedere din satelit via Google Earth, Mapmart, Local.live, Virtual Earth şi gata - petele de culoare verde sau maro de pe hartă începeau să prindă nuanţe, să se desfăşoare tridimensional. Nici opiniile de pe forumurile pasionaţilor de călătorii nu sînt de neglijat pentru că oferă informaţiile de care orice călător are nevoie - căile de acces în zonă, locurile în care poţi găsi cazare, clima etc. Stîngaci, pentru că forumiştii sînt destul de zgîrciţi în detalii şi păreri personale, dar de bun augur. Am descoperit cu timpul vacanţele "complicate", călătoriile care se întind pe mai multe zile şi au ca obiectiv parcurgerea unei regiuni întregi, prin toate cotloanele, în încercarea de a-i descoperi cît mai multe secrete. Aşa am ajuns, virtual, în Munţii Apuseni, o zonă cu locuri atît de multe şi de frumoase, încît, chiar şi în faţa computerului, trebuie să dedici mult timp şi răbdare pentru a le epuiza. Nu îi vizitasem niciodată - nu cred că sînt integraţi în rutele comerciale de turism intern şi se află destul de departe de Bucureşti pentru a fi asaltaţi în week-end. Informaţiile de la orele de geografie erau atît de şterse, încît am considerat totul o mare necunoscută pe care trebuia să o descopăr pas cu pas, versant cu versant, peşteră cu peşteră. Expediţia virtuală Surprinzător cît de multe informaţii poţi găsi pe Internet! Foarte multe, dar din păcate există şi un "revers al medaliei" denumit simplu copy and paste, metodă care, se pare, are mare succes în rîndul internauţilor, fie ei administratori de site-uri sau simpli forumişti: majoritatea poveştilor şi a pozelor sînt aproape identice. Aceleaşi informaţii "fade", fără detalii care să te facă să simţi cum sînt lucrurile în realitate. Aceleaşi texte de prezentare generală care includ, fără excepţie, două expresii-cheie: "caracter carstic" şi "complex carstic". Munţii Apuseni sînt renumiţi aşadar "pentru caracterul carstic, cu ponoare, izbucuri, chei şi peşteri a căror densitate nu se mai regăseşte nicăieri în ţară" - www.welcometoromania.roà apuseni. Sau "Munţii Apuseni sînt un imens complex carstic, cu nenumărate doline, peşteri, avene, gheţari, canioane sălbatice, rîuri, izbucuri, chei, lacuri subterane, cascade..." - www.padis.ro. Acelaşi tip de fotografii, fără nici o marcă personală, care exemplifică scurt şi la obiect aceleaşi idei: intrare în canion, ieşire din peşteră, căpiţe în poiană, vedere de pe piatră, cădere de cascadă, punct de belvedere. Ah, şi să nu uităm cvasiprezentele şi veşnic romanticele "peisaje de iarnă". Poze identice, copiate la indigo, făcute parcă după un şablon, dar - trebuie să recunosc - absolut spectaculoase! Parcă cineva ar fi micşorat realitatea şi i-ar fi pus o ramă. Unele sînt atît de perfecte încît ai impresia că, dacă întinzi mîna, vei putea muta silueta care înaintează pe potecă 5 cm mai încolo, iar ea îţi va mulţumi! Nici nu ar fi avut cum să fie altfel, luînd în considerare "fotomodelul": perfect pînă la ultimul detaliu, fascinant, parcă desenat, aproape ireal. Ca orice bucureştean dependent de apa curentă şi de comoditatea celorlalte atribute ale civilizaţiei, m-am bucurat să descopăr spaţii noi de cazare, hoteluri şi pensiuni care au fost deschise recent. Din păcate, proprietarii fac economie la capitolul "texte de prezentare" şi sînt de-a dreptul calici la imagini, astfel încît este greu să vezi prea multe detalii din camere şi aproape imposibil să îţi dai seama dacă vila/pensiunea respectivă este localizată la stradă sau, dimpotrivă, retrasă pe potecile puţin umblate ale munţilor. Chiar şi aşa, invitaţiile sînt generoase, dar cam trase şi ele la indigo: "Vă aşteptăm în această zonă frumoasă, pentru un concediu de neuitat. Apă caldă non-stop, centrală proprie, bucătărie tradiţională, grătar în curte, spaţiu de joacă pentru copii". Jumătăţi de măsură La cît de noi şi frumoase sînt pensiunile şi vilele din zonă, te întrebi, inevitabil, dacă nu cumva şi preţurile sînt pe măsură. Foarte uşor nu ai cum să afli pentru că la butonul "tarife" nu găseşti decît un număr de telefon la care eşti rugat respectuos să suni pentru a afla care este tariful din acel moment. La butonul "meniu", bucurie mare doar pe jumătate - liste lungi, dar foarte puţin specifice. Ciorbă de burtă peste tot - lucru bun, nimic de comentat, pentru pasionaţi; personal, prefer să mă abţin sau cel mult să gust! -, dar şi celelalte feluri la fel de clasice: de văcuţă, de pui sau de zarzavat. La felul doi, aceeaşi obsesie pentru fripturi şi grătare şi aproape nimic local, nimic care să-ţi stîrnească curiozitatea; cum o fi şi cu ce se mănîncă. Am sperat că, măcar la desert, lucrurile vor sta mai bine. Aceiaşi papanaşi, clătite şi cremă de zahăr ars pe care le găseşti oriunde în România m-au făcut însă să mă întreb de unde atîta lipsă de imaginaţie. Gastronomia românească, departe de a fi vreo vedetă pe plan mondial, are totuşi destule atribute care să te pună în dificultatea de a alege, la o adică, dintr-un meniu al zonei. La noi, meniurile par scrise doar pentru a avea multe pagini de răsfoit. Niciodată nu găseşti mai mult de jumătate din bunătăţile cu care eşti ademenit. Iar ca să nimereşti ceva bun din această jumătate, secretul stă în întrebarea "Ce ne recomandaţi?" - adică "Ce e proaspăt şi mai bun?" -, adresată pe un ton şugubăţ, cu subînţeles. Îl stîrneşti şi pe chelner - ai încredere în el, îi recunoşti competenţa -, eviţi să ţi se trîntească sub nas ceva ce nu s-a mai gătit de săptămîni întregi sau să primeşti ceva ce aduce cu ce ai cerut doar la preţ. Acum sînt la o masă virtuală, pe care trebuie să o suplinesc printr-un exerciţiu de imaginaţie. Fiind cam ora 18,00, cu soarele pitit deja după vreun vîrf de munte, îmi imaginez aşa: ...sînt pe un drum de întoarcere. Un traseu de trei ore la dus, cam două la întors - la vale este întotdeauna mult mai uşor! Am ajuns în restaurant, gata să îmi refac energiile, să-mi ordonez impresiile în faţa unui meniu pe care îl pot decide eu. Imaginativ. Ciorbă ardelenească şi friptură de vînat. Mistreţ. Şi mult vin roşu pentru hidratare şi pentru poveştile cu vecinii de la masă. Şi apoi prăjitura casei. Am mers la risc, dar a meritat. Nici prea uscăcioasă, nici plină de vreo cremă care să îmi strice plăcerea festinului. Şi se potriveşte în continuare la vinul roşu. De ajuns cu realitatea virtuală! Internetul turistic omite, greu de stabilit de ce, lucrurile mai puţin plăcute ale unei călătorii. De exemplu, şoselele - primul hop pe care trebuie să-l treci cînd voiajul tău virtual începe să se concretizeze. Acolo unde scrie "drum de parcurs în 30 de minute", poţi fi sigur că atîta este timpul pe care îl aştepţi stînd la semafoarele care "fluidizează" circulaţia cînd pe un sens, cînd pe altul. Se toarnă, evident, asfalt. Se decopertează drumurile. Iar. Din nou. Pentru a nu ştiu cîta oară. Acolo unde, dacă eşti norocos, ai indicator de autostradă, sînt atîtea restricţii de viteză - unele uitate cu siguranţă de la reparaţii mai vechi - încît îţi vine să abandonezi maşina şi să o iei pe jos. Ai fi mult mai cîştigat; cu siguranţă ai ajunge mai repede. Acolo unde pe hartă este trecut un oraş... este clar că vei staţiona. Calm. Şi te vei încadra pe şoseaua de centură. Dacă aşa ceva există, circulaţia este blocată. Dacă nu există, eşti deviat pe drumuri care ar trebui să fie mai libere, dar, evident, sînt şi mai înfundate. Şi atunci îţi vine o idee proastă. Dacă tot se circulă aşa de rău, să oprim să luăm o gustare, o cafea... să ne mai tragem sufletul. Şi după ce începi să simţi deja miresmele imaginare, constaţi rapid că peste tot este interzisă oprirea, că parcările sînt pline, că te-ai depărtat prea mult de terasa care îţi făcea cu ochiul. Singura veste bună este că între timp ţi-ai ocupat mintea cu altceva şi ai mai parcurs puţin din labirintul oraşului. Dimensiunea realităţii Primul traseu. Internetul povesteşte despre un drum uşor, de patru ore dus-întors. Aveam să aflu că nu este deloc aşa - acum ştiu că două ore pe Internet înseamnă cel puţin trei în realitate. Poate la întors cele două ore virtuale să coincidă cu cele reale. La vale - cum spuneam - întotdeauna este mai uşor. Începutul drumului este anevoios. După cîţiva kilometri, oboseala îmi pare copleşitoare. Fac un popas şi lucrurile se schimbă. Este linişte şi răcoare. Numai gîzele îndrăznesc să tulbure atmosfera aţipită. Şi aerul - abia acum percep mireasma lui! Asta nu îţi poate reda Internetul - adevărata "dimensiune" a lucrurilor. Mirosul de cetină îmi devenise aproape străin. Un miros care se afundă pînă în ultima alveolă a plămînilor. Devine aproape obositor, ca un parfum greoi, în exces. Tendinţa de a mă opune oboseşte şi ea. Respir din ce în ce mai monoton, mai adînc şi fluier. Fluier aiurea, fără un ritm anume. Cred că mă bucur pur şi simplu că vremea e bună, că la intervale de 30 de minute întîlnesc cîte un grup de drumeţi care coboară şi că le pot adresa o întrebare "montană" inevitabilă: "Mai este mult?". Mi-ar plăcea să am un sistem GPS ca să văd care este poziţia mea. Să am acces la hărţile digitale şi să calculez cît mai este de urcat. Dar aici, în munte, nu găseşti curent, apă, canalizare. Mai nimic nu este disponibil decît departe, în sat, şi doar dacă este deschisă prăvălia. Şi, fireşte, dacă te poţi mulţumi cu ce găseşti pe rafturile întunecate şi confuze care nu prea seamănă cu cele scăldate în lumina hipermarket-urilor. În micile magazine se vinde strictul absolut necesar şi niciodată mai multe variante ale aceluiaşi produs. Mărcile nu au nici o importanţă atîta timp cît preţul este corect. De altfel, puţine lucruri au importanţă. Parcă nu-ţi vine să crezi cît de simplă poate fi viaţa prin aceste locuri şi cît de firesc o trăiesc oamenii. Îmi vine să mă abat din drum şi să-l rog pe primul om care îmi iese în cale să-mi povestească cum trece viaţa prin aceste locuri. Cum ştiu să trăiască aşa? L-aş întreba ce se întîmplă dacă are nevoie - să zicem - de bulion, sare sau ulei, iar cel mai apropiat magazin este la cîţiva kilometri distanţă. Probabil că mi-ar da un răspuns atît de firesc încît mi-ar fi ruşine de falsa impresie a dependenţei de "binecuvîntările" oferite de oraş. Da, aş întreba toate acestea. Dar acum urc şi aştept în continuare un alt grup de turişti care coboară. E singurul indiciu că mă aflu încă pe traseul cel bun. Marcajele lipsesc sau sînt atît de rare încît nu te poţi baza pe ele. Şi trebuie să aflu cît mai am de urcat... Experienţe nedegradabile Ceea ce nu am găsit pe Internet, pe nici o hartă şi nici măcar nu mi-am dorit să văd este o mare cantitate de deşeuri nedegradabile. Pet-uri de toate formele şi dimensiunile, ambalaje de dulciuri şi pungi de plastic. De la începutul traseului, pînă la capătul cel mai îndepărtat al lui. Arată rău. Sluţesc frumuseţea din jur. Omoară totul - muţenia albă a iernii, verdele crud al primăverii, căldura verii, toamna ruginită. Aceste pet-uri sînt la fel - goale, transparent murdare, fără urmă de degradare. Pur şi simplu stau acolo unde au fost aruncate pînă cînd cineva le va lua, făcînd, probabil, loc altora. "Haideţi, haideţi, că închid după dumneavoastră!", spune răstit ghidul peşterii Gheţarul de la Scărişoara. Intru repede, fără să fiu conştientă de gest şi încep să cobor pe lîngă peretele de stîncă. Hăul pe care trebuie să-l parcurg mă ameţeşte. Una, două, douăzeci, o sută optzeci de trepte metalice... şi ajungi într-un imens care te copleşeşte. Hainele îngheaţă aproape instantaneu. Zero grade. Trec de la 30 la zero grade în doar cîteva secunde. O experienţă pe care nu o uiţi prea repede. Nu am găsit informaţia în nici un ghid, pe nici un site. O accept cuminte şi atentă să nu alunec. Picioarele îmi tremură de urcat şi de frig. Bucuria este însă prea mare pentru a da înapoi.
