Despre fitze de tot soiul

Într-o seară petrecută alături de prieteni, într-o cafenea primitoare, cu muzică bună, am avut ocazia să particip la o discuţie care a prilejuit un real subiect de reflecţie şi dezbatere: unul dintre comeseni propune, ca loc eventual de continuare a ieşirii noastre în oraş, un club de noapte din apropierea Casei Centrale a Armatei. Cum în grupul nostru se afla şi un amic străin, mă grăbesc să precizez oarecum ironic că acela este genul de local catalogat prin expresia - antipatică mie de altfel - "de fitze" (vă rog să luaţi seamă la folosirea literei z pentru marcajul fonetic). În acel moment, o intervenţie lămuritoare vine să sublinieze că "pentru ea - adică pentru mine - este de fitze", dar că, de fapt, el nu ar intra în această categorie. De ce? Pentru că, desigur, barurile şi cluburile frecventate de mine şi de o mare parte a prietenilor şi colegilor mei s-ar situa cel mai departe de o astfel de valorizare, şi atunci, prin comparaţie, apreciez în mod confuz ce este fitzos şi ce nu. Oare? Ce înseamnă fitze? Eu suspectez că acest cuvînt este greşit folosit, la fel ca expresia "lume bună". Şi asta se întîmplă pentru că se utilizează în mod restrictiv semnificaţia conceptului. M-am gîndit la asta în clipa cînd am aflat, mai exact, am încercat să fac un raţionament inductiv pornind de la o enumerare care se voia elitistă, prin urmare restrînsă - ce este cu adevărat un club de fitze. "Păi, cum care?" - sînt întrebată şi urmează şirul de nume, dintre care cele mai de seamă aveau, mă întreb de ce, nume exotice de plante. Aha, deci fitze înseamnă în primul rînd bani. Cu carul... În al doilea rînd, aceştia presupun un mod mai mult sau mai puţin ilicit şi "important" de a face rost de ei. Acest ultim aspect se adresează cu precădere bărbaţilor (care fac ceva ca să-i cîştige). În cazul femeilor, este adesea suficient să aibă o vestimentaţie adecvată (adică de clasă, adică de firmă, de cele mai multe ori autentică), să fie cît mai decorative, să reflecte prestigiul şi starea materială a domnului pe care îl însoţesc. În astfel de cluburi vom întîlni adesea fiii şi fiicele celor care se străduiesc să facă bani. De multe ori, prezenţa în aceste localuri a obişnuiţilor săi este mai degrabă doar un motiv de socializare şi etalare. Tot în categoria "cu bani" intră şi fitzele de o - evidentă - calitate inferioară, cele "de cartier". Fără a etala un snobism elitist, le-am catalogat astfel pentru că acestea presupun făţiş legitimitatea manifestării diferitelor forme de vagabondaj ca stil de viaţă. Cei care au mai auzit cîte ceva din hip-hopul românesc vor înţelege "ce vreau să zic" (ca să citez nişte clasici). Nu ştiu în ce măsură stilul acesta se regăseşte cu adevărat în cotidian (în prezent constat că, dacă mergem prin Militari sau Pantelimon, nu ne simţim, din fericire - chiar ca - în Harlem), dar el şochează prin viziunea inversată despre moralitate pe care o afişează: eroii sînt cei care "fac pîrnaie" şi nu că am fi refractari la acest lucru, însă aflînd motivele pentru care au ajuns acolo (droguri, prostituţie...), ne dăm seama că nu avem de-a face în nici un caz cu vreun soi de haiduci sau de militanţi împotriva justiţiei nedrepte. Pentru aceştia imperativul de a se îmbrăca "cu (veritabile) haine dă firmă" este de cele mai multe ori doar un deziderat şi viziunea despre eleganţă este straniu distorsionată, pendulînd între mîndria de a fi "băiat de băiat" şi cea de a fi "domn", ca semn al situării în partea superioară a ierarhiei "găştii" (pentru cei care au timp şi răbdare recomand cu căldură videoclipul românesc "Gentelman"; e lămuritor...). Şi iată-ne ajunşi în sfîrşit la miezul problemei care mă frămîntă. Să ai fitze înseamnă doar să ai bani şi să te afişezi ca atare cu mîndrie? Dar de fitzele "intelectuale" ce spuneţi? Să luăm, spre pildă, intelectualul "de bodegă": non-conformist, educat eventual într-o subcultură hippie sau punk, băutor vrednic, întotdeauna de băutură ieftină, melancolic, ironic şi critic peste măsură. Nu de alta, dar de multe ori acesta îşi şi cîştigă o pîine - sau o chiflă ar fi mai bine să zic? - din practicarea unei meserii intelectuale, fiind eventual profesor, ziarist, muzician de ocazie, artist, şi simte prin urmare că este menirea lui să pună ordine în lume, fie doar şi la nivel discursiv. Acesta ştie foarte bine ce este valoros şi ce nu din punct de vedere cultural şi moral, atîta doar că de multe ori axiologia sa este nepermisivă şi anchilozată în clişee. Este aproape o mîndrie să stai la cort, dacă mergi la hotel - fie şi doar pentru că suferi de reumatism -, eşti catalogat drept un neam prost cu viziuni simpliste şi avid de bani care nu mai ştie să se bucure de ce este autentic frumos; la fel de bine este şi să te îmbraci prost sau să fumezi ţigări româneşti fără filtru. Elitismul fitzelor intelectuale este poate mai agresiv şi autoritar decît al celor "cu bani": am auzit oameni care susţineau că cei cărora le place (doar!) Vivaldi pot fi consideraţi facili din perspectiva cuiva care ascultă cu adevărat muzică bună. La fel stau lucrurile şi cu judecata la care te pot supune ascultătorii de rock vechi. Deşi, pe de altă parte, la ce alte critici te poţi supune dacă te decizi să "evoluezi" şi părăseşti clasicii anilor ’60-’70 pentru cine ştie ce năstruşnicie care se cîntă astăzi şi care este suspectă de lipsă de originalitate (şi dacă chiar se dovedeşte a fi aşa...).? Dacă mai vorbim şi de ce literatură este mai de bon ton să citim, trebuie să vă avertizez că cititorii de beletristică clasică sînt defavorizaţi în raport cu cei care o preferă pe cea contemporană. Intelectualul "de bodegă" se adună cu semenii săi seara în cluburile vechi din zona Lipscaniului, iar vara se mută cu cortul şi eventual gaşca la mare. Unde? La Vamă. Ba s-avem pardon, "Vama nu mai este ce era altădată, acum toate neamurile proaste au invadat plaja cu mizeria lor, cu muzică latino comercială, cu maşini, haideţi mai bine în 2 Mai că acolo mai poţi găsi o urmă din ce a fost odată" (nu vi se pare familiar?). Şi astfel, personajul nostru îi comentează la o bere pe cei care nu sînt asemenea lui; dacă la Vamă era doar stuf şi pustietate, fără "cocalari manelişti", discursul său ar fi fost poate mai puţin productiv şi vacanţa mai plictisitoare, dar există o plăcere a autoregăsirii, a manifestării instinctului teritorial sau de apartenenţă cînd contextul social îţi oferă prilejul de a trasa o linie de demarcaţie între ce reprezinţi tu şi ce înseamnă ceilalţi, iar în acest sens fitzele celor cu bani, ca şi ale intelectualilor sînt la fel de agresive, după ce efectuează un slalom periculos (graţie cantităţii respectabile de alcool consumate) printre gunoaiele pe care el însuşi - şi nu aceştia - le-a lăsat printre corturi. Mărturisesc că acest aspect mă lasă nedumerită mereu cînd vine vorba: cu ce este mai bun scandalul punkerilor decît cel al nechemaţilor fani latino sau house? Sau de ce e mai puţin deranjant să văd sticle de votcă aruncate pe toată plaja decît să constat că cineva a apărut la 2 Mai într-o maşină relativ scumpă? În sfîrşit, o altă subspecie a intelectualului cu fitze este "urbanul" (termenul nu îmi aparţine, deşi mi-aş fi dorit). Cei din această categorie se remarcă prin prezenţa unui izomorfism sexual la nivel de imagine. Fetele şi băieţii poartă tenişi, coafuri aparte, eventual cu bretoane asimetrice şi agrafe bizare, traiste sport care de multe ori constituie o provocare prin greutatea şi mărimea lor, şi mai sînt cunoscuţi prin expresia oarecum ironică, cu a cărei origine iarăşi nu mă pot mîndri, de "pokemoni". Moda feminină se situează la polul opus celei preferate de reprezentantele fitzelor financiare, dacă pot spune astfel. Ea manifestă o tendinţă evidentă spre nedecorativ şi defeminizare. Am spune că unii "urbani" par să critice cu ironie genul clasic de femeie atrăgătoare şi implicit accesorii cum ar fi fardul, lenjeria de dantelă, bijuteriile de aur, oja roşie, părul buclat ca fiind, bănuiesc, semne ale frivolităţii şi preocupării pentru chestiuni superficiale, nenaturale şi mercantile. (Desigur, nu toţi o îndrăgim pe Nicoleta Luciu, dar asta nu înseamnă că atractivitatea unei femei nu este ucisă de o pereche de tenişi combinată spectaculos cu nişte şosete trei-sferturi roşu aprins cu roz, dungate.) "Urbanii" sînt însă totodată buni prieteni ai tehnologiei ultramoderne, fiind însoţiţi mai mereu de dovezi sofisticate în acest sens, laptop-uri, diverse aparate de ascultat muzică, camere digitale, mobile ultracapabile. Mulţi profesează în domeniul artelor media şi al publicităţii şi ascultă muzică interesantă, necomercială, fiind poate cei mai conectaţi la ce se întîmplă bun şi nou din punct de vedere subcultural peste hotare. Şi iată-ne întorşi de unde am plecat, adică de la clubul de noapte vinovat de naşterea acestei meditaţii despre mondenitate, un loc trendy unde pot fi găsiţi "urbanii" noştri. Prin urmare, mai poate spune cineva că nu există fitze şi dincolo de lumea orgoliilor financiare? Interesant este de ce m-am simţit în mod surprinzător puţin afectată de afirmaţia prietenei mele, ca şi cum a nu merge într-un loc "de fitze" sau chiar faptul de a nu avea fitze ar fi ceva rău. Şi mi-am dat seama care ar fi motivaţia: exact din nevoia de a te mîndri cu spaţiul cultural care te reprezintă. Este una firească şi, deşi fiecare din noi cade în mod inevitabil victimă conflictelor şi criticilor, fiind inserat în social, cele venite din partea "alor noştri" par mai uşor de neutralizat. Iar în virtutea unei nevoi înnăscute de familiaritate, atunci cînd vine vorba de fitze, "ale noastre" par mai scuzabile şi - de ce să nu recunoaştem - mai simpatice. Manifestarea fitzoasă este un mod - fireşte, superficial - estetic (pînă la un punct, atît timp cît nu cade în ridicol) de a arăta ce sîntem şi de unde venim. Şi - de ce să nu recunoştem - le avem cu toţii mai mult sau mai puţin, în măsura în care sîntem mulţumiţi de ceea ce ni se întîmplă. Pînă una-alta, sfatul meu este: fiţi fitzoşi! Nu mult, că strică, dar atît cît să vă simţiţi bine cu voi înşivă şi ceilalţi în compania voastră!