Cu ochii-n 3,14

VEȚI VEDEA ÎNDATĂ DE CE VARIANTA REGIONALĂ A REGULILOR DE ÎNFRUMUSEȚARE NU S-A NĂSCUT DEGEABA LA COLȚUL STRĂZII

● Dați-mi voie să reiau acum (veți vedea îndată de ce) o întrebare pusă cîndva, cu ani în urmă, de Cristian Ghinea pe spațiul acestei rubrici (textul poate fi citit și în antologia Cu ochii-n 3,14, apărută la Humanitas în 2016): „Tare m-am mirat cînd am văzut cum reacționează japonezii cînd e epidemie de gripă. Fiecare bolnav primește un fel de botniță din cîrpă pentru a nu împrăștia microbii. Purtarea ei presupune o autoizolare, înseamnă că te gîndești la ceilalți și îți accepți statutul de proscris temporar. Întrebare: dacă, prin absurd, direcțiile sanitare ne-ar pune la dispoziție așa ceva, le-am purta?“. Unele întrebări nu își pierd actualitatea, ba dimpotrivă. (D. S.)

● Mîncam, la o terasă din Arad, cînd un țigănuș de vreo cinci ani vine la masa mea și întinde mîna. „Vrei bani?”, îl întreb, ușor iritat. „Nu.” „Vrei o bucată de friptură?” „Nu.” „Șnițel de pui?”, întreb, tot mai nedumerit. „Nu.” „Păi, ce vrei?” Îmi arată cartofii prăjiți de pe colțul mesei și spune: „Grumper!”. Îmi amintesc că unul dintre cuvintele germane pentru „cartof” e – pe lîngă clasicul Kartoffel sau Erdapfel / „măr de pămînt” (vezi și francezul pomme de terre) – Grundbirne / „pară de pămînt”, cu varianta regională Grumper… Stupoare, nedumerire, admirație. Îi dau o parte din porția de cartofi. Îmi mulțumește politicos și pleacă molfăind mai departe. (M. P.)

● Tudorel Toader și Lia Olguța Vasilescu își pasează unul altuia castanele fierbinți cumpărate la negru din amenda de trei milioane de euro decisă de Justiția europeană pentru întîrzierea și aplicarea incompletă a regulilor blocului comunitar contra spălării banilor. „L.O.V. s-a opus OUG și proiectului de lege”, acuză T.T., adăugînd sentențios: „Ca să îți aduci aminte, trebuie să ai minte…”, la care ex-colega de guvern punctează: „Înțeleg că îi era mai frică de mine decît de șeful partidului. Ce tare eram și nu știam…” Toader, Iordache, Dăncilă, Vasilescu… numele „spălate” la negru de responsabilități, pe cînd românii sînt buni de plată. Vor fi, și de astă dată, la fel de buni platnici? (R. M.)

● Prin magazine, virtuale sau reale, au apărut, printre măștile de protecție clasice, și ideile fashion. Astfel, de la timide tentative de înfrumusețare – „Mască medicală funny”, cu mici aplicații cu floricele, fluturași sau inimioare, pînă la declarații de stil în toată regula – „Mască de protecție Provocative Black” sau „Chic Diva” (cu dantelă sau satin), reverberează vorbele lui Coco Chanel: „Moda se schimbă, dar stilul îndură”. (S. G.)

● Fostul președinte argentinian Carlos Menem, care a condus țara sud-americană între 1989 și 1999, se va recăsători cu fosta sa soție Zulema Yoma, la 30 de ani după divorț, care a fost un imens scandal, căci Carlos, care era președinte atunci, și-a alungat soția de la reședința oficială din Olivos. Anunțul căsătoriei coincide cu cel al căsătoriei celei de-a doua soții a lui Carlos Menem, fosta Miss Chile Cecilia Bolocco, cu omul de afaceri José „Pepo” Daire. Telenovela nu s-a născut degeaba în America Latină. (A. M. S.)

● Iunie. Luni dimineață. Un oarecare David Oliver intră într-o bancă din Colorado Springs, îl amenință pe casier că va folosi o armă dacă nu-i dă banii, își însușește astfel o sumă, iese din bancă, ajunge la colțul străzii și începe să arunce cu banii în sus strigînd „Merry Christmas!“. Poliția îl arestează imediat. David Oliver are 65 de ani, o agreabilă barbă albă și ochi blînzi. Problema poliției în acest moment este că mai mulți trecători l-au luat în serios, s-au oprit și au cules de pe jos bancnote, pe care nu le-au mai restituit. Astfel, banca a fost păgubită cu cîteva mii de dolari. Pentru că bag de seamă că se poate, vă doresc să vă întîlniți cu Moș Crăciun chiar și într-o zi de vară! (S. V.)

VIITORII ISTORICI CAUTĂ ACELAȘI OS CA SĂ NU-ȘI LASE MOȘTENIRE ÎNȚELEPCIUNEA

● O postare pe Twitter: „Viitorii istorici se vor specializa în funcție de trimestrele anului 2020”. (M. C.)

● După trei decenii de cînd Revoluția română băltește în „sîngele-i vărsat”, iar Mineriada încă își caută capii, DIICOT clasează dosarul 10 august. Vinovați sînt chiar protestatarii bătuți și gazați, pe motiv că n-au părăsit teatrul de operațiuni de îndată ce s-au manifestat primele violențe. Iliesciada – Mineriada – Dragneriada. Trei capitole ale aceluiași dosar încă aflat pe masa de lucru a Guvernului, la rolul „Democrația românească și statul de drept amînat”. (R. M.)

● Certuri și mîrîieli în interiorul PSD. Robert Negoiţă l-a numit „bichon” pe viceprimarul Capitalei, Aurelian Bădulescu. În replică, Bădulescu a spus despre primarul sectorului 3 că e „potaie”. Ăsta e nivelul! Parcă îi și vezi: o potaie și un bichon trăgînd, amîndoi, hămesiți, de același os. (M. M.)

● Au fost cîteva povești din vremea asta a coronavirusului care m-au emoționat profund. Aceasta e una dintre ele și s-a întîmplat în Palestina, la Hebron. Un tînăr a vrut să fie alături de mama sa, care suferea de o boală cronică, a fost infectată cu coronavirus și internată în spital, dar medicii i-au interzis din cauza protocoalelor de siguranță. Ca să nu-și lase mama singură în cele mai cumplite momentul, bărbatul de 30 de ani a decis să se cațere în fiecare seară două etaje, pînă în dreptul secției de terapie intensivă unde se afla mama sa. Scena s-a repetat aproape o săptămînă, pînă cînd femeia a murit. (A. M. S.)

● Pe 21 iunie, discul de vinil a împlinit 72 de ani. Era vara anului 1948 cînd Columbia Records a început producția de masă a acestui straniu și fascinant obiect sonor zburător care a luat mințile și a mișcat corpurile pămîntenilor pînă la Lună și înapoi. Nu-i de mirare că unii dintre noi și-ar dori să fie incinerați (preferabil după o moarte naturală), iar cenușa lor să fie presată într-un disc de vinil cu muzica preferată lăsat moștenire urmașului preferat. (M. C.)

● Cercetările recente făcute asupra rasei Labrador Retriever au găsit un algoritm de calcul conform căruia un an din viața unui cîine nu e echivalentul a șapte „ani umani”, cum se credea, ci a 30. Nu știm dacă înțelepciunea vîrstei de 54 de „ani de om” este motivul pentru care Cleo, un labrador de patru ani, a călătorit singur 92 de kilometri pînă la fosta casă a stăpînilor săi. Cert este că a ajuns din Kansas în Missouri, trecînd fără probleme peste poduri aglomerate și rîuri. Cîinele avea implantat un cip, așa că proprietarul a putut fi găsit cu ușurință pe Facebook, iar Cleo a făcut drumul de întoarcere cu stăpînii săi. (A. A. D.)

Foto: A. Manolescu