Caricatura
Românii s-au amorezat de o caricatură. Dacă e să dai crezare sondajelor de opinie, arătăm cu toţii ca nişte fraieri legaţi la ochi, incapabili să vadă ridicolul situaţiei. Caricatura pe care unii o iau drept glumă bună iese, periodic, pe micile ecrane, face băi de mulţime, dă indicaţii preţioase, se lasă fotografiată şi mîngîiată ca un Mesia modern, aducător de pace, vindecare şi bunăstare. Deşi făcută din linii strîmbe şi înnodate, caricatura pozează în suliţă verticală ruptă din soare: vorbeşte despre mîntuire şi credinţă, îndeamnă la post şi rugăciune, ia faţă smerită de mirean cumpătat. Cîteodată, se plictiseşte şi devine părintele naţiunii: din amvonul improvizat în studiourile de televiziune ori lătrînd scurt prin telefon, ţine predici despre români şi România. Uluiţi sau, poate, fermecaţi ca în faţa unei grămezi de bălegar, pe care n-o spală nici o ploaie, cetăţenii României viitor-europene rămîn pe loc, privindu-l şi ascultîndu-i lătratul scurt, presărat, din cînd în cînd, cu hăhăieli bizare. Dacă ai un pic de umor, e distractiv, deşi pare o combinaţie nefericită între Pinocchio şi Hitler: minte mult şi strigă din toţi rărunchii. Din cînd în cînd, articulează, cu aer savant, tot felul de inepţii, iar alte caricaturi, deghizate în moderatori de televiziune, dau ochii peste cap, fermecate de rostirile dumisale. Caricatura a născut prozeliţi. După chipul şi asemănarea lui, se ridică în poziţie bipedă, emiţînd pretenţia de a fi băgate în seamă de întreaga suflare a ţării, alte şi alte desene strîmbe. Să fii şui în toate privinţele a devenit motiv de mîndrie. La colţ de stradă sau pe culoarele Academiei se discută despre modelul originar al caricaturilor înconjurătoare. Lumea românească îi comentează spusele, conturile, promisiunile şi gesturile. Îl crede. Unii vor să fie ca el, şi asta se vede din ce în ce mai des la televizor, pe stradă sau în sălile de spectacole. Nesimţirea e confundată cu puterea, iar vulgaritatea ţine loc de curaj, în timp ce banii, ah, banii!, fac cît două biblioteci citite şi-un doctorat dat. Caricatura de care s-au amorezat românii şi-a făcut un plan. Profitînd de neatenţia celor din jur, a evadat din colţul paginii şi se vrea cap de afiş. Sau de ziar. Umblă beată de fericire şi anesteziată de lungile priviri galeşe pe care i le aruncă pomanagiii. Se viseză primadonă în corul analfabeţilor pe care-l ascultă, zi de zi, românii prin intermediul televizoarelor. Caricatura aceasta n-are nume. Şi nici umor n-are. E însă multiplicată în mii de copii şi afişată cînd pe stradă, cînd pe gardurile palatelor în care se adăposteşte puterea, cînd pe micile ecrane sau pe marile stadioane. Vrei, nu vrei, dai cu ochii de ea sau face tot ce poate, ca să ţi se bage în ochi. Vestea bună e că, pentru orice glumă proastă, există un sfîrşit. Vestea rea e că nimeni nu ştie cît timp sîntem în stare să ne amuzăm de glumele proaste.
