La 20 și ceva de ani, atunci și acum
E ciudat cînd realizezi că odrasla ta capătă vîrste cu care încă te mai identifici. Nu că aș mai avea acum 20 de ani, nici că m-aș situa pe undeva prin apropierea acestei vîrste. Doar că, deși pare de necrezut, ceva din mentalitatea de la 20 de ani îți rămîne într-un cotlon obscur și te-mboldește cînd ți-e lumea mai dragă.
Pe la 20 și ceva de ani, în general, îți începi viața. Sună ca un loc comun, este și un loc comun, dar așa se și întîmplă. Termini facultatea, dacă faci vreuna, și – vrei, nu vrei – trebuie să-ți cîștigi pîinea în vreun fel. La 20 de ani încă eram „prizoniera” epocii ceaușiste, care-și tîrîia ultimele zbateri. Tocmai atunci era mai periculoasă, pentru că, deși nu știa ce o așteaptă, pacă ar fi intuit. Drept urmare, își strîngea lațul și așa mult prea strîns. În 1988 și 1989 chiar o duceam rău. N-am simțit asta datorită părinților noștri, care știau să ne ferească, amortizînd loviturile de toate felurile care se abăteau asupră-ne. Părinți care au găsit căi suprarealiste să se descurce și care au știut să ne dea senzația că putem supraviețui, că viața merge înainte. Și asta, cel puțin în cazul mamei mele, fără compromisuri în adevăratul sens al cuvîntului.
Era frig în case, îngrozitor de frig, dar ne-am descurcat: dădeam drumul la aragaz (gazele, în general, mergeau) și făcuserăm rost de un aparat de încălzit, o improvizație, evident, dar totuși sigură (s-a dovedit, din fericire) de la institutul de proiectări unde lucra unchiul meu. De altfel, institutul ăsta al lui a fost mereu providențial, o sursă de supraviețuire constantă. Acolo exista, printre altele, aparatul miraculos numit xerox. Xeroxul era esențial pe atunci: nu doar pentru că așa puteam avea toate cursurile de la facultate la care nu mă puteam duce ori cărțile de la bibliotecă pe care nu le puteam prelungi. Ci pentru că așa puteai avea acces la multe din titlurile interzise aici, care apăreau în Occident și care circulau într-o lume intelectuală subterană. Nu era vorba numai de cele care criticau sistemul, ci și de unele din domenii – precum ezoterismul, de pildă – pe care cenzura de atunci le considera nocive.
Locul de muncă al unchiului meu a devenit, pentru mine, standardul întreprinderilor socialiste. Era doar un institut de proiectare, dar totuși… Intram, de cîte ori ajungeam pe acolo, într-o sală destul de mare, cu vreo – nici nu mai știu – șapte-opt oameni, fiecare la planșeta lui. Mereu aveau cafele pe masă, mereu ieșeau la cîte o țigară să discute, mereu făceau bancuri sau se mai ducea cîte cineva să ia ceva de mâncare, ba chiar, uneori, mai veneau diverse doamne să vîndă una și alta, un fard, un pulover... Imaginea asta mi-a rămas în minte drept prototipul „serviciului” socialist: mi se părea chiar simpatic, aș zice. Era asemănătoare imaginii despre căsnicie pe care mi-o inspiraseră bunicii mei: de fapt, un șablon lipsit de substanță, dar eram prea naivă ca să înțeleg asta la vîrsta de atunci.
Habar n-aveam cîte nu se ascundeau pe sub imaginea aparent idilică, în care toate merg ușor. Cîte conflicte, compromisuri și sfori trase. Eu știam doar perspectiva unchiului meu, care nu a fost membru de partid, ba a refuzat și să intre in Frontul Unității Socialiste, un organism născocit de regim pe ultima sută de metri, nici nu mai știu exact de ce. Probabil pentru ca și cei care nu erau membri de partid să fie încartiruiți în alt fel. La fel cum, în cazul căsniciei, în afara colaborării să-i zicem economice și a schimbului de replici acide ce putea părea comic, nu eram în măsură să văd durerea și tristețea care se ascundeau pe sub toate astea. Și nici iubirea ori pasiunea.
Pe lîngă frig, era tot mai acută foamea. Mama se chinuise să-și păstreze relațiile la „bursa neagră”, dar și astea necesitau timp și bani. Timp ca să-i „vrăjești” pe respectivii furnizori. Era un mic compromis moral și aici, totuși: ca să le rămîi client, ca să te sune de fiecare dată cînd venea „marfa”, nu era suficient să ai bani. Era OK, dar, cumva, oamenii voiau și să fie băgați în seamă, luați în considerare, tratați pe picior de egalitate de clienții lor intelectuali. Era, poate exagerat spus, o ură de clasă ascunsă, sau hai să-i ziem antipatie, care ieșea la supafață în dorințe de genul ăsta: hai să ne tragem de șireturi, că sîntem toți frați. Era o relație de putere acolo, mascată într-una jovială: un mic colaboraționism de supraviețuire. Eu fac frumos, îți zîmbesc și mă conversez casual cu tine, și tu-mi dai de mîncare. Asta deși îți dau și bani pentru asta, bani mai mulți decît aș fi dat pe respectivul produs oficial, în comerț. Doar că acolo nu se găsea. Sau se găsea doar cu o mult mai mare pierdere de timp, cu cozi de ore, cu sculat la 5 dimineața și pus scăunelul la locul lui, cu discuții interminabile, de multe ori conflicte cu alți tovarăși de suferință abrutizați de condiția lor. Așa că, dacă îți dădea mîna și făceai față la genul ăsta de relații, alegeai, mai curînd, micul compromis moral.
Urmarea în articolul viitor.
