Instabilitatea politică din Balcani: soluţii pe termen lung

Clișeul încetățenit despre starea de instabilitate, pe termen lung, a Balcanilor se confruntă acum cu o problemă aferentă unei stări opuse acesteia. În vreme ce regiunea a înregistrat recent o instabilitate în creștere, scopul – sau iluzia? – politicii occidentale de a menține cu orice preț statu quo-ul ar putea duce, în cele din urmă, la o contrareacție severă.

Experții avertizează tot mai frecvent asupra riscurilor grave asociate cu consolidarea unei „stabilitocrații“ corupte – un termen inventat pentru a descrie regimul de douăzeci de ani din Muntenegru al lui Milo Djukanovici, și care a fost apoi preluat cu repeziciune pentru a descrie situații similare din întregul spațiu vest-balcanic.

„Stabilitocrație“ – cu referire la elementele puternic antiliberale ale regimurilor politice actuale din regiune – descria inițial rolul echivoc al Vestului în susținerea elitelor semi-autoritare, privite ca unice garante ale intereselor Vestului, cu scopul de a contracara revenirea geo­politică a Rusiei percepută în regiune, și de a menține o „stabilitate“ ca scop în sine, mai mult decît ca premisă a consolidării democrației și a statului de drept.

După anii de „uzură a extinderii“, care au culminat cu anunțul, de către Comisia Juncker, a înghețării extinderii UE, interesul Europei și al Occidentului s-a reorientat de la democratizare și drepturile omului la probleme de securitate, precum rutele de migrație din Balcani, amenințarea radicalizării islamiste și activismul geopolitic rusesc. În acest context, guvernările „stabile“ – dar corupte și tot mai autoritare – sînt tolerate cu generozitate, cîtă vreme continuă să utilizeze retorica „valorilor europene“.

Principala preocupare a „Grupului vest-balcanic de inițiativă proeuropeană“ WB6 este, mai mult decît presupusa instabilitate pe termen lung a regiunii, consolidarea efectivă a tendințelor autoritare și a stagnării economice – două dinamici care se susțin una pe alta.

Muntenegru, considerat adesea „o poveste de succes a UE în Balcani“, este cazul cel mai reprezentativ de stabilitate asociată cu delapidări de fonduri publice, clientelism și corupție. În pofida acuzațiilor de fraudă electorală, partidul DPS al lui Djukanovici se cramponează de putere din 1991, cu sprijinul total al Vestului, care consideră regimul actual ca fiind unicul garant al integrării euro-atlantice a țării. Și asta în ciuda tentativei de lovitură de stat – încă investigată – sprijinită, se presupune, de Rusia, care a compromis ultimele alegeri din octombrie 2016, în ajunul intrării Muntenegrului în NATO.

Între timp, în Serbia, Aleksandar Vucici și-a consolidat puterea, pe parcursul a cinci scrutine care au avut loc în ultimii cinci ani, devenind în cele din urmă președinte. În timp ce ține instituțiile statului sub control și oscilează abil, în materie de politică externă, între UE și Rusia, Vucici a reușit să se promoveze ca un campion al reformelor dificile ale procesului de integrare europeană. Numirea recentă a Anei Brnabici, primul politician femeie care își afirmă homosexualitatea, în postul de prim-ministru al Serbiei i-a adus laude și i-a asigurat un loc pe primele pagini ale presei internaționale; dar pentru mulți analiști această manevră nu va schimba nimic în politica sîrbă actuală, mai ales cînd vine vorba de controlul pe care Vucici îl exercită asupra instituțiilor, mass-mediei și economiei sîrbe.

În Bosnia și Herțegovina, o țară divizată, „stabilitatea“ – ca impas în care agenda partidelor etnic-politice e mai presus de democrație și de dezvoltarea economică – e, de asemenea, mai degrabă un blestem decît o binecuvîntare. Protestele din 2014 exprimă în mod clar nemulțumirea populației față de problemele socio-economice, ignorate din plin de partidele politice, dar nu au reușit încă să propună o alternativă politică viabilă. La fel și în Kosovo, dezideratul stabilității și al unei guvernări dispuse să negocieze cu Serbia a dus la consolidarea unei elite corupte și incapabile să combată problemele pe termen lung, precum șomajul ridicat, sărăcia și instituțiile disfuncționale.

Macedonia, în care profunda criză recentă a fost la un pas să degenereze în violență, este un alt exemplu de risc al „stabilității cu orice preț“. După ce s-a aflat zece ani la conducerea țării, preluînd controlul asupra instituțiilor statului și utilizînd retorica naționalistă pen­tru a obține adeziunea populației, prim mi­nistrul Nikola Gruevski a cedat în fața opoziției abia după doi ani de scandaluri, proteste de stradă, conflicte intense și presiuni internaționale, confruntat cu perspectiva dezmembrării complete a micii republici. Criza a fost depășită abia după ocuparea Parlamentului din aprilie 2017, prin intervenția reprezentantului SUA, care a învins rezistența președintelui Ivanov și i-a permis liderului SDSM Zoran Zaev să formeze un nou guvern. Nu „stabilitatea“ a fost cea care lipsea, ci disponibilitatea de a respecta mecanismul democratic al alternanței politice.

Miza discuției este tipul de stabilitate pe care UE vrea să o promoveze în regiune. Dacă instituțiile și statele UE vor viza strict problemele de securitate și interesele economice, proiectul european riscă să fie asociat cu regimurile antiliberale și semi-autoritare, subminîndu-și astfel propria forță de transformare, încă puternică, din Balcani. Societățile civile trebuie puse, o dată în plus, în centrul dialogului, iar democrația, statul de drept și drepturile omului nu trebuie subordonate temelor – nu mai puțin importante – de securitate.

Prețul pentru menținerea unei predictibilități pe termen scurt a scenei politice din interiorul WB6, prin tolerarea sau chiar sprijinirea actuală a unor regimuri antiliberale, este unul ridicat. Dacă Balcanilor de vest li se iau speranța în aderarea la Uniunea Europeană și stimulii aferenți pentru îndeplinirea obiectivelor democratice, starea de fapt actuală s-ar putea transforma cu rapiditate într-o nouă și profundă instabilitate. 

(articol apărut în Osservatorio Balcani e Caucaso)

traducere de Matei PLEȘU

Foto: Ana Brnabici