În ochii ei era dragoste, multă dragoste

Eram într-o seară la Mc, pe Magheru, una dintre primele seri calde ale acestui început de mai care a scos tot Bucureștiul – aripa tînără – în stradă, mai ceva ca la Barcelona, fără restricții, fără măști, comandasem doi burgeri unui panou luminos care nu zîmbea, nu comunica, însă răspundea la niște stimuli tactili, am atins ușor panoul cu degetele ca într-o mîngîiere, nu avea rost să-l zgîlțîi ca puștanii de alături, reacționa exact la fel. Aveam comanda 809, am văzut-o afișată pe un alt ecran, în pregătire, înaintea mea mai erau cel puțin 15 de comenzi, la 200 de metri, pe bulevard, mă aștepta cineva care probabil că deja era nervos că durează atît, mașina era, desigur, parcată aiurea, însă abia comanda 790 apăruse ca „finalizată“, așteptam cu ochii la ecran, într-o mică mulțime nepăsătoare, frenetică, în mijlocul unei mări interioare, marea de la Mc, valuri succesive de rîsete, glasuri care se întretaie, toți erau cu cel puțin douăzeci de ani mai tineri decît mine, chiar și mama care nu reușea să-și potolească copilul ce‑și pierduse răbdarea și urla nu avea mai mult de 25 de ani. Și atunci i-am văzut, erau chiar în spatele meu, comanda 810 sau 812, dar îi durea pe ei undeva de comandă, putea să fie „finalizată“ a doua zi dimineață, nici c-ar ar fi contat, puteau să aștepte la nesfîrșit acolo, doar unul pentru altul. În momentul în care i-am observat s-au decupat parcă de pe un fundal și mi-am dat seama că întreaga lume se învîrtea, de fapt, în jurul lor, inclusiv noi, ceilalți, care ne pierdeam timpul cu ochii fixați în ecrane, dornici să ne ridicăm burgerii și cartofii prăjiți, eram doar niște sateliți lipsiți de importanță, niște stele îndepărtate sau niște comete. Aveau amîndoi șaisprezece, poate șaptesprezece ani, m-am uitat la ceas – un pic peste ora zece, probabil că părinții lor se întrebau deja de ce nu erau acasă, tatăl ei era posibil să-și facă griji, habar n-aveau că ei pierduseră orice noțiune a timpului la Mc, în Romană, el ținînd stîngaci în mînă o floare galbenă, floarea ei, ea nereușind să-și desprindă nici măcar o secundă privirea din ochii lui, atingîndu-se tot timpul cu tandrețe, însă cu totul altfel decît atinsesem eu panoul tactil, doar pentru a se convinge că celălalt mai este încă acolo, vorbindu-și în șoaptă, neîncetat, apropiindu-și din cînd în cînd buzele într-un soi de sărut care rămînea suspendat în aer. Și nici măcar nu erau niște copii frumoși, nici măcar nu erau niște adolescenți rebeli, la prima lor dragoste, departe de ei toate aceste clișee, nu ieșeau în evidență cu nimic, păreau doar un cuplu normal ca orice cuplu de pe lumea asta, nu erau „în tendințe“, amîndoi aveau ceva desuet și ușor nostalgic pentru mine – el, cu pletuța lui de rocker timid și cu nasul cam mare, îmbrăcat îngrijit, poate că-i spusese maică-sa „Vezi cum te îmbraci dacă ieși la o întîlnire cu o fată! Poate îi iei și o floare!“, ea, drăgălașă, dulce, cu părul prins neglijent într-o coadă, într-un parpalac lung pînă la pămînt, un pic cam mare, părea desprinsă din filmele vechi cu Jane Fonda. Și totuși, erau atît de frumoși, ah, frumusețea aia pe care mi-o amintesc atît de bine, frumusețea aia a lor, a acelui împreună. Mi-am dat seama că, în timp ce așteptam comanda 809, mă holbam la ei de aproape zece minute și m-am simțit prost, nu că ei m-ar fi observat pe mine, așa cum nu observi stelele foarte îndepărtate, așa cum nu poți observa cometele care călătoresc undeva prin univers, la mii de ani-lumină distanță. Am primit un mesaj pe telefon: „Băi, nu mai pot sta aici... trebe s-o mut“, am răspuns: „Mai las-o pe avarii 5 m, scz... coadă mare“, le-am făcut o poză cu telefonul, habar n-am de ce, doar ca să-i am undeva, să știu că astfel de lucruri mai există undeva în afara mea, în afara timpului. 809 a clipit în sfîrșit pe ecran, mi-am luat pachetul și am ieșit, i-am lăsat acolo șoptindu-și nu știu ce, erau într-adevăr comanda 810 sau 812.

În cei două sute de metri pe care i-am făcut pînă la mașină, m-am trezit întrebîndu-mă: oare cum e? oare cum era? În cei două sute de metri, mi-a trecut totul prin minte, ca niște flash-uri, memoria înecatului înainte de a se scufunda definitiv, de a se pierde în neant. Pletosul Fane și Rock 93, într-a noua, prima mea ieșire în gașcă, „ochi imposibili de albaștri“ – așa cum am scris în jurnal –, nu mă ținuse niciodată un băiat de mînă pînă atunci, nu așa, senzația amețitoare de a te întoarce acasă, după miezul nopții, ținută de mînă, după care nu dormi toată noaptea, oftezi și suspini, deși a doua zi ai teză la mate. Privirile, atingerile alea atît de discrete încît probabil că se petreceau doar în imaginația mea, crunta „despărțire“ de după festival, ne-am întîlnit în față la Alimentara pe Moșilor, încă mai exista, am vrut să-i dau colecția mea de monstrișori din plastic, ca amintire, „lasă, că poate o să mai ai nevoie de ei“, mă uitam în fiecare zi după autobuzul 135, în drum spre liceu, autobuzul care îl ducea pe el la liceu, la MF3, îmi imaginam că e acolo, în autobuz, că trece pe lîngă mine și o să mă vadă că sufăr. Cristi, din clasa paralelă, care se uita lung la mine în pauze, pe culoar – sau doar mi se părea mie? „Nu ți se pare, fată! Chiar se uită!“, îmi zicea colega mea de bancă –, acel căutat permanent al privirii, acel colac de salvare de care te agăți cînd chiulești de la fizică și atîrni de gardul școlii, în timp ce îl admiri pe el cum joacă baschet și, inevitabil, te apuci de fumat, ca să pari o tipă mai cool, mai disponibilă, nu orice tocilară de la a XI-a H. Alex, prima „relație“, băiatul care te aștepta cînd terminai orele ca să te ducă tot de mînă acasă, îi săreai în brațe chiar dacă era cu un cap mai mic decît tine, te-a părăsit în primăvară, chiar de 1 Martie, cînd toți băieții le aduceau iubitelor lor mărțișoare și flori, plîngeai de una singură în Cișmigiu, culegeai ghiocei, ai lăsat un buchețel pe o bancă, un ultim omagiu pe mormîntul pe care i l-ai săpat lui Alex, un pensionar de la șahiști te-a întrebat de ce plîngi – mi-a dat papucii iubitul meu! –, în ce clasă ești? – într‑a unșpea, Alex era într-a zecea, bătrînul a început să rîdă, fără răutate, apoi mi-a spus că îl voi uita peste o lună, așa s-a și întîmplat. Andrei, cel care vindea casete la Romană, un „bărbat adevărat“ – așa scriam în jurnal –, cu opt ani mai mare, rocker care alerga după puștoaice, primul sărut în stație la Magheru, neașteptat, am crezut că m-am descurcat bine, dar el a spus „fetele ca tine cred că știu să sărute, dar de fapt nu știu nimic“, totul era minunat la el, geaca de motor, cîinele mare și prost pe care îl plimba, mirosul de deodorant Axe Marine, îl mai țin minte și acum, ne-am despărțit cînd și-a dat seama că nu ne putem apropia mai mult fizic, mi-a zis că el are nevoie „de-o fată mai experimentată“, am suferit ca un cîine o vară întreagă. Gabi, pasiune secretă și de la distanță, Ciprian din altă clasă paralelă care s-a dovedit un bou, toate emoțiile alea exagerate, istovitoare, irosite. Și cîte altele... cîte momente decuplate de la realitate în care simți că întreaga lume se învîrte în jurul tău și al altcuiva, în care te simți cumva nemuritor doar pentru că faptul că respiri în sincron. Și cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine. Unii dintre ei mă privesc deja dintr-o altă lume, l-am visat pe Emi noaptea trecută, au trecut trei ani de cînd a murit, l-am întrebat în vis cum se simte acolo, dacă e mulțumit, mi-a zis că da, doar că se simte foarte singur și că „nu e nimeni care să-i cînte măcar un cîntecel“. Visul m-a tulburat nespus.

Am urcat în mașină, mi-am cerut din nou scuze pentru că a durat atît, dar el nu era atît de nervos pe cît mă așteptam, apoi am vorbit dacă să trecem pe la Mega – oare de ce mai avem nevoie, de niște pîine, prosoape de bucătărie și de apă. Am hotărît ca a doua zi să mergem în Obor și să facem o ciorbă de fasole. Acasă ne aștepta pisica, în ochii ei era dragoste, multă dragoste.