În goana vieții
Anul acesta, premiul Goncourt a fost decernat scriitoarei Brigitte Giraud, pentru romanul Vivre vite, însă decizia nu a fost nici ușoară, nici unanimă și nici lipsită de controverse.
În competiție au intrat opt romane, bătălia finală dîndu-se între Brigitte Giraud și Giuliano da Empoli, profesor de științe politice la Science Po și autorul cărții Le Mage du Kremlin, un roman aclamat încă de la apariție, deopotrivă istoric și politic, o frescă a societății din Rusia și o viziune romanescă a ascensiunii lui Vladimir Putin.
De ce juriul nu a ales să premieze romanul lui da Empoli, cu un subiect atît de actual și cu cronici atît de bune? După 14 runde de vot, juriul s-a împărțit, cinci dintre membri votînd pentru Brigitte Giraud, ceilalți cinci pentru romanul lui Giuliano da Empoli, pentru departajare fiind nevoie de votul președintelui Academiei Goncourt, Didier Decoin.
Un vot care a nemulțumit și l-a făcut pe scriitorul Tahar Ben Jelloun, unul dintre membrii juriului care s-au împotrivit acordării premiului pentru Vivre vite, să declare furios, după decernare, că juriul a comis o eroare acordînd premiul lui Giraud.
„Decent ar fi să mă arăt solidar. Totuși, numai solidar nu mă simt în acest moment. Sînt foarte supărat, căci consider că s-a făcut o mare greșeală. Le Mage du Kremlin este o carte grozavă care reflectă vremurile pe care le trăim. Însă ne-am oprit la această carte, despre care nu pot să spun că este rea, nu am nimic împotriva Brigittei Giraud. Însă vorbim despre o carte minoră, fără scriitură“, a răbufnit Tahar Ben Jelloun.
De cealaltă parte, Didier Decoin, președintele Academiei Goncourt, a explicat de ce votul său a înclinat balanța în favoarea lui Giraud, al cărei roman este o „interogație autentică asupra destinului” și, intuind acuzele de corectitudine politică (ale celor care, de altfel, au și cîrcotit că „trebuia” ca anul acesta să cîștige o femeie), a ținut să precizeze că votul său ar fi fost același, chiar dacă romanul ar fi fost scris de un bărbat. Vorbind despre cartea lui da Empoli, Decoin a afirmat că, deși aceasta este excelentă, este mult prea ancorată în realitatea prezentă, pe care nu o prezintă într-un mod prea literar.
Subterana lumii contemporane
Citind cartea Brigittei Giraud m-am gîndit, pe de o parte, la declarația lui Tahar Ben Jelloun, despre actualitate, pe de alta, la cronicile și prezentările care i s-au făcut și care, în marea lor parte, o prezintă ca fiind o carte de „doliu” și o declarație de dragoste – nucleul fiind moartea soțului scriitoarei, în 1999, într-un accident de motocicletă. Totuși, pornind de la acest accident, cartea este mai mult decît o introspecție a suferinței, este o analiză socială, extrem de subtil mascată de narațiunea unei tragedii personale, a vremurilor pe care le trăim (iar din acest unghi, actualitatea ei este de necontestat, chiar dacă nu este ancorată în mod explicit în pandemii și războaie).
Conceput ca o litanie obsesivă a condiționalului perfect – acel timp la care ne condamnă suferința, furia neputinței în fața destinului și mustrările de conștiință –, romanul este construit din 23 de capitole, fiecare dintre ele fiind cîte un scenariu retrospectiv care pornește de la chinuitoarea întrebare „Cum ar fi fost dacă…?”.
Exercițiul mental la care se supune autoarea, într-o încercare disperată de a găsi, fie și teoretic, un alt final, împletește astfel narațiunea unei vieți, de altfel, ordinare cu metehnele societății în care trăim: nevoia de adrenalină, dorința de a avea mai mult, afacerile la nivel înalt, care pot cauza tragedii la firul ierbii, ideologii care ni se cuibăresc în suflet, condiționîndu-ne pornirile firești, în numele unor sloganuri.
Punctul zero al declanșării tragediei este fixat, în acest exercițiu, în dorința Ei de a se muta într-o casă mai mare și mai frumoasă decît își permiteau. Cum ar fi fost dacă s-ar fi mulțumit doar cu apartamentul cochet în care locuia, pe deplin fericită, alături de familie? De ce a cedat presiunii sociale care a îmbătat-o cu nevoia de a avea o casă mai bună, care i-ar fi conferit un alt statut social, acea nevoie patologică de perfecțiune, de coolatitude, de depășire a condiției sociale? Pentru că lumea de azi nu doar judecă aparențele, dar ne obligă pe noi înșine să ne evaluăm în funcție de acestea. Mulțumirea de sine depinde în mare parte de admirația și chiar de invidia celor din jur. Cu cît ești mai „realizat” social, cu atît te simți mai realizat ca om. Iar această lume îți oferă toate mijloacele pentru a pica în plasa iluziilor.
S-a lăsat ispitită de afacerile imobiliare: investițiile în case, pe care le cumperi, le renovezi, ca mai apoi să le vinzi în avantajul tău, doar ca să te relansezi în alte și alte investiții, nu erau doar o modă, a cărei victimă a căzut, orbită de adrenalină, ci și o hrană pentru ambiția ei personală de a parveni. „Mergeam la vizionări, îmi făceam vise, viața mea întreagă se învîrtea în jurul acelui loc perfect pe care aveam să-l obțin. Unul mai mare, mai luminos, mai confortabil. Ar fi trebuit să ascult acea mică voce dinlăuntrul meu care îmi spunea să nu părăsesc micul și confortabilul nostru cuibușor, nițel cam îngust, ce e drept, și cam modest, dar numai bun să locuiești în el. (...) Însă nu puteam renunța, din nefericire, chiar cu prețul unui efort supraomenesc. Și am făcut pactul cu diavolul.”
Acest „pact cu diavolul” se relevă în toată splendoarea sa retrospectivă, uneori frizînd absurdul, invocînd motive precum condițiile meteo („Dacă ar fi plouat în acea zi”), alteori obligații și cutume, mult prea înrădăcinate pentru a le mai putea ocoli (relațiile familiale), ajungînd pînă la contexte economice și ideologii sociale.
După ce își cumpără casa visurilor (ale ei sau ale societății?), își sună mama, ca să se laude, menționînd, cu un strop de mîndrie, că avea și garaj („De ce oare avem mereu nevoie să ne lăudăm părinților noștri?”), amănunt care a făcut-o pe mama grijulie, cu celălalt copil, să-și sune fiul, care urma să plece în vacanță și avea nevoie de un garaj unde să-și poată parca motocicleta. Cum ar fi fost dacă acest lung șir de întîmplări și coincidențe nefaste n-ar fi avut loc? Și, mai ales, cum ar fi fost „dacă Tadao Baba n-ar fi existat? Dacă acordurile economice de liber-schimb între Japonia și Uniunea Europeană n-ar fi fost semnate?”.
Căci în acest joc periculos de-a condiționalul perfect, vina principală, și poate cea mai rațională, îi este atribuită acestui Tadao Baba, un inginer japonez, constructor de motociclete, care a revoluționat istoria firmei Honda și care i-a intrat „prin efracție” în viață.
„Cum aș fi putut să-mi imaginez că Japonia, o țară unde n-am fost niciodată, departe la zeci de mii de kilometri de centrul meu vital, îmi va decide soarta sau, mai degrabă, o va sfărîma, prin intermediul acestui inginer, unul dintre cei mai cunoscuți din lume, creatorul faimoasei Honda 900 CBR Fireblade, pe care o conducea Claude în ziua accidentului?”
Mergînd pe firul acestui lung chestionar, autoarea lansează întrebarea realității unei afaceri neclare: de ce acest tip de motocicletă, care fusese interzis în Japonia, considerat a fi mult prea periculos, a fost permis pentru export, iar țările din Uniunea Europeană au semnat acorduri comerciale pentru achiziția sa, urmînd ca abia în 2004 motocicleta să fie retrasă de la comercializare în masă, din cauza multelor accidente rutiere, fiind acceptată în prezent doar în competițiile sportive?
Un alt capitol face referire și la ideologia feministă – cu o noapte înainte de accident, aflîndu-se la Paris, a ales să nu-și sune soțul, deși ar fi vrut s-o facă, în virtutea ideii că, în noua societate, femeia trebuie să-și manifeste independența printr-o autoimpusă indiferență.
„Ceea ce m-a împiedicat să mă ridic de pe canapea a fost un sentiment aparte, care creștea în mine de mai mulți ani, condiționat de epoca în care trăim, care spunea că tații trebuie să aibă un rol nou în familie. Voiam ca el să nu aibă nevoie de mine, de încuviințarea mea, de sfaturile mele în ceea ce-l privea pe fiul nostru. Voiam, dar verbul e greșit ales, mai degrabă speram să-și facă simțită prezența și să-și construiască o relație cu fiul lui – deși asta o făcea deja. Presa, chiar și cea de calitate, era plină de articole care promovau această imagine a taților moderni, mai puțin virili și mai prezenți în viața de familie. Ființe mai detașate de cariera lor și de statul la televizor – cum era clișeul părintelui francez al generației trecute (...), care nu manifesta decît un interes redus pentru progeniturile sale. Tații moderni participau la cursurile de Lamazze, știau să schimbe scutece și să hrănească bebelușii cu biberonul. (...) Îmi amintesc acel gînd care m-a străbătut: lasă-i în pace să se descurce, o atitudine feministă arborată din dorința de a-mi afirma independența cu orice preț. De fapt, ardeam de dorința de a ști ce fac, însă acea voce îmi spunea să-i las să se descurce.”
Chiar dacă nu este ancorată în actualitatea vizibilă a societății în care trăim, povestea lui Giraud ne coboară în actualitatea subteranei acestei societăți. „Lipsa de scriitură”, la care făcea referire Tahar Ben Jelloun este mai degrabă un stil fără artificii, dezinvoltura celui care încearcă să se regăsească, analizîdu-și, precum personajul lui Dostoievski, defectele, privindu-se fără menajamente și îndepărtînd de sine orice scuză. Mozaicul întregului roman, cu toate scenariile retrospective a ceea ce ar fi putut să fie, nu construiește astfel o carte de doliu, cum a fost etichetată, ci mai degrabă un îndemn la tihna rațiunii. O tihnă pe care azi am pierdut-o, în prea multă agitație, într-o permanentă conexiune cu mode sociale, confundate de prea multe ori cu norme, pe care ajungem să le internalizăm și să le urmăm, într-o viață trăită prea în goană.
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
