„Îmi place să desenez cîţiva copaci şi publicul să vadă pădurea“ – interviu cu Andrei DĂSCĂLESCU
După succesul pe care l-a avut în 2009 cu filmul Constantin şi Elena, cu care a cîştigat premiul categoriei „First Appearance“, Andrei Dăscălescu s-a întors anul acesta la Festivalul Internaţional de Documentare de la Amsterdam (IDFA) cu noul său film. Planeta Petrila (2016) spune o poveste complexă despre drama unui orăşel monoindustrial din Valea Jiului şi despre cum, la iniţiativa artistului şi caricaturistului Ion Barbu, o mînă de oameni s-au luptat să salveze prin artă ceva din istoria comunităţii. Am stat de vorbă cu Andrei Dăscălescu despre istoria din spatele filmului, despre implicaţiile lui sociale şi despre cum a fost primit la festival.
Ce v-a atras la povestea asta?
Nu am ştiut care e povestea de la început. Iniţial m-au fascinat contrastele. Petrila e un oraş cu un complex minier care arată foarte spectaculos din punct de vedere vizual. Arată ca şi cum a fost părăsit de zeci de ani. Cînd am început să filmez, mina îşi trăia, de fapt, ultimele zile. Toată atmosfera asta contrasta cu culorile de pe zidurile pictate de Ion Barbu. De exemplu, există un zid chiar la intrarea în oraş, un şir întreg de uşi de garaj, şi cîteva clădiri cărora el le-a dat culoare, în special cu adaptări ale unor picturi celebre sau citate celebre, modificate astfel încît să se aplice la oraşul Petrila. Am început să filmez şi cam tot atunci el a început lupta pentru a opri planul de demolare a tuturor clădirilor minei.
În ce an era asta?
Asta era în 2013 şi planul era ca, pînă la sfîrşitul lui 2015, mina să fie – şi aici e un termen interesant – „ecologizată“, adică să dispară orice urmă că acolo a existat o mină, şi să fie pusă iarbă în loc. Şi asta li se părea o aberaţie tutoror celor care trăiesc în oraş şi care au lucrat la mină.
Comunitatea ar fi vrut ca mina să rămînă deschisă?
Evident că dorinţa principală era să se prelungească viaţa minei, dar nu s-a putut. S-au făcut eforturi în sensul ăsta. Situaţia a fost şi este de o mare ipocrizie pentru că în România încă se foloseşte cărbune, dar acum se importă. Cărbunele nu e bun, poluează, şi ar fi bine să trecem pe energie alternativă, însă asta nu se va întîmpla prea curînd.
Ce importanţă are mina Petrila?
În primul rînd, a fost cea mai veche mină din Valea Jilui, a avut 156 de ani de activitate neîntreruptă, şi acolo au murit sute de oameni. Cătălin, protagonistul miner din film, îmi spunea că numai dintre colegii lui, în cei 25 de ani cît a lucrat acolo, 56 au murit în diverse accidente şi explozii. Pe de altă parte, mai toţi minerii cu care am vorbit şi care acum s-au transferat la altă mină îmi spuneau cît de frumos era la mina Petrila. Şi asta mi se pare fascinant, că cineva poate să vorbească despre mină în termeni de frumos şi special, şi corect.
În plus, Petrila este un oraş minier, mai întîi a apărut mina şi abia apoi oraşul. Or, dacă mina se închide şi dispare de pe suprafaţa pămîntului, ce rămîne din oraş, din istoria oraşului, din sacrificiile care s-au făcut acolo? Aşa că o mînă de oameni – în frunte cu Ion Barbu – au început să lupte pentru salvarea cîtorva clădiri pe care să le transforme în spaţii culturale, să facă ceva cu ele prin care să păstreze istoria locului.
Aţi crezut de la început că vor reuşi?
Sincer, chiar nu ştiam ce se va întîmpla. Eu îmi imaginam că ultima secvenţă din film va fi ultima demolare a unei clădiri a minei. Dar iată că pînă la urmă povestea are un final fericit şi clădirile au fost clasate ca monumente.
Care credeţi că este mesajul filmului?
Mă bucur că sînt la al doilea film şi că reuşesc să am un mesaj pozitiv, ca şi la primul, în care arătam o viaţă simplă şi nişte oameni care pot fi fericiţi cu puţinul pe care îl au. Planeta Petrila spune povestea unor oameni care se ridică împotriva sistemului, sistemul fiind aici inclusiv Uniunea Europeană, care impune nişte lucruri care ulterior sînt interpretate aberant de autorităţile române. Mesajul este că nu trebuie să accepţi ceva doar pentru că aşa spun autorităţile şi că poţi să schimbi ceva dacă tu, ca om, ţii la un lucru şi nu vrei să se piardă.
Va exista un centru cultural în locul minei?
Sper ca oamenii să își dea seama că există potenţial acolo. Pentru cei care au trăit toată viaţa cu mina lîngă ei e greu de realizat că aceasta poate fi fascinantă pentru cei din afară. E nevoie de o minimă amenajare. Se pot face lucruri care să aibă succes cu foarte puţin efort.
Acum se fac demersurile pentru ca o parte dintre clădiri să intre în patrimoniul Primăriei, care mai apoi va accesa fonduri europene. Din fericire, s-a schimbat şi primarul, pentru că pînă la ultimele alegeri exista un primar care era în funcţie încă din ’88. Era primarul veşnic şi există referinţe la el destul de multe în film şi destul de colorate. Acum s-a schimbat primarul şi există speranţe că se va întîmpla ceva, poate şi cu contribuţia acestui film.
Filmul pune accentul pe lupta pentru salvarea clădirilor şi nu schiţează foarte mult problemele de fond şi contextul politic. De ce?
Mie îmi place să desenez cîţiva copaci şi publicul să vadă pădurea. Povestea e universală, e şi legată de închiderea minei, dar este mai ales despre lupta împotriva sistemului şi despre activismul prin artă. Ce se întîmplă acum la Petrila s-a întîmplat şi în Olanda acum 10-15 ani, şi în Germania, şi peste tot. Dar ar trebui să ne uităm şi să căutăm exemplele bune.
Cum a fost primit filmul?
Filmul a avut premiera mondială aici, la Amsterdam, şi a fost primit foarte bine. S-a clasat în primele zece în topul audienţei. Din peste trei sute de filme cîte sînt în festival, cred că asta spune ceva.
Unde va merge mai departe?
Nu avem nici un festival în plan. Nu încă. În România vom aştepta TIFF-ul şi îmi doresc să facem o caravană prin fostele oraşe industriale, foste miniere. Filmul e o co-producţie HBO şi va fi probabil difuzat în toată reţeaua europeană. Sper să meargă şi în festivaluri. Dar eu abia aştept să vină vara şi să merg din oraş în oraş, să îl arăt minerilor şi foştilor mineri, oameni care ar putea avea iniţiative aşa cum a avut Ion Barbu.
a consemnat Bianca-Olivia NIȚĂ
