Vin sălbaticii!
Fiecare breşă făcută într-una din zonele protejate atrage după sine altele. Rana se lărgeşte. Imobilele noi, de o înălţime afară din scara împrejurimilor, se înşiră unul lîngă altul, aşa încît coerenţa ansamblului este distrusă. Am văzut cum, alături de catedrala catolică Sf. Iosif, au apărut întîi un zgîrie-nori, pe urmă blocul de şase etaje înfipt în colţul străzii Luterane. Vînzarea de către moştenitorii Palatului Ştirbei a terenului din spate, mărginit de străzile General Budişteanu şi Banului, a încurajat proiecte ambiţioase. Conducerea Universităţii de Arte a fost informată că, pentru a lega viitoarea clădire înaltă care s-ar ridica pe acel loc (fosta grădină din dosul palatului, devenită un maidan pe care sînt parcate cîteva camioane, după ce servise ca depozit al butoaielor de vin de Drăgăşani vîndute de prinţul Barbu), ar trebui să dispară actualul imobil din str. G-ral Budişteanu, nr. 19. La această adresă, Universitatea de Arte, cunoscută pînă de curînd ca "Institutul de Arte Plastice ŤN. Grigorescu»", cuprinde patru corpuri de clădiri, cu diverse destinaţii în legătură cu activităţile de învăţămînt şi creaţie care au fost adăpostite acolo după 1948, cînd, peste drum, se instala Centrala Viţei şi a Vinurilor (Vinalcool). Una dintre clădiri, în care se găsea altădată Liceul "N. Tonitza" şi care este ocupată astăzi de atelierele unor artişti, este formată din parter şi etaj, plus pivniţă. Construcţia, în stil neoclasic, se poate data în preajma anului 1857. Înconjurată de anexele care s-au adăugat cu vremea, vechea casă boierească este, în prezent, aproape ascunsă şi, ca înfăţişare, foarte deteriorată. De la intrare, printr-o terasă la care duc trepte de piatră în evantai, se suie scara monumentală, de marmură, ale cărei două rampe se întîlnesc pe o platformă la jumătatea spaţiului central, înainte de a ajunge în holul etajului, care dădea spre o loggia cu un balcon de fier forjat. Pînă în 1901, aici au locuit magistratul Alexandru Scarlat Ghica (1837-1918) şi soţia sa Eufrosina, născută Săvescu. Casa fusese a părinţilor lui, beizadea Scarlat (1812-1875) şi Zoe (1821-1917), fiind, se pare, închiriată, în ajunul Unirii, unuia dintre comisarii Puterilor apusene veniţi în vizită la Bucureşti. Beizadea Scarlat, unul dintre fiii fostului domn Grigore Dimitrie Ghica, n-avea prieteni printre unionişti şi ar fi vrut ca tronul Ţării Româneşti să-i revină unchiului său Alexandru ori vecinului Ştirbei. Cel care, la început de secol, a cumpărat casa a fost A.F. Robescu, profesor de matematică la Liceul "Matei Basarab", frate cu Constantin, primarul Capitalei din anii 1895-1899 şi 1902-1904. Chiar în 1902, A.F. Robescu a dăruit casa, îndată după ce a intrat în posesia ei. Donaţia către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care în clădire s-a instalat Şcoala profesională de fete nr. 1, a fost primită de către Spiru Haret, acceptînd condiţia ca aceasta să poarte "în veci" numele profesorului Robescu. S-a întîmplat ce se întîmplă de obicei cînd un român de modă veche face o danie statului: firma a fost dată jos în 1948, cînd au desfiinţat şcoala, şi acest episod, nelipsit de interes pentru istoria educaţiei feminine, a fost dat uitării. Acum a venit şi ameninţarea demolării. Oamenii ăştia au un bolovan în loc de cap. Degeaba li se spune că oraşul are nevoie să-şi păstreze reperele şi ce a mai rămas dintr-o fizionomie sfîrtecată. Ei îţi răspund că eşti din alt secol şi că ei construiesc cetatea viitorului. Lăcomia şi insolenţa acestor campioni ai modernităţii n-au limite. Asistăm pasivi la triumful lor. Sînt nişte sălbatici pe care avem slăbiciunea de a-i trata cum o cere buna-creştere, nu cum merită ei. Ei ştiu foarte bine că, în altă ţară, n-ar putea să aibă asemenea pretenţii, dar nu le pasă. Au ieşit la drumul mare şi nu se vor lăsa.
