Vara, demult, la Bucureşti

Obiceiul de a pleca vara în călătorie, combinînd căutarea unor locuri îndepărtate, despre care prietenii ar fi dornici să audă, cu fuga de dogoarea mocnită de acasă, pare să fi apărut în Franţa (care este, oricum, patria "turismului", cuvînt introdus de Stendhal), în secolul al XIX-lea. Reportajele prilejuite de asemenea expediţii încep să cuprindă şi Dunărea de Jos, după ce Principatele Unite au avut o Capitală deschisă vizitelor pe care, în urma diplomaţilor şi comercianţilor, le făceau ziariştii, atraşi de subiecte exotice. Un asemenea călător atras de farmecul Orientului a fost şi Albert Millaud care, coborînd de la Viena la Constantinopol, şi-a publicat relatarea mai întîi în foiletoane trimise pe parcurs, apoi într-un volum intitulat Voyages d’un fantaisiste (Paris, 1873). Venit cu trenul de la Pesta, el s-a îmbarcat la Buziaş pe un vapor austriac, pe care l-a schimbat la Turnu-Severin cu altul, francez. Pe drum, a aflat că va intra într-o ţară care "produce grîu pentru lumea întreagă", ceea ce, chiar atunci, era o exagerare. Printre tovarăşii de călătorie îi place să o amintească pe "prinţesa văduvă Ghika": aceasta, "franceză prin naştere", se întorcea la Bucureşti pentru afaceri, dar suspina după Parisul de care se despărţise de cîteva săptămîni. Era, desigur, Aurélie de Soubiran, care fusese măritată cu beizadea Grigore, fiul domnului muntean din 1822-1828, şi care, între alte opere literare, a scris şi o carte despre români. Erau şi alţi "valahi" care cunoşteau perfect Parisul, citiseră tot, chiar ultimul roman al domnului Octave Feuillet, lectura lor zilnică fiind Figaro şi Le Gaulois. Aceşti orientali primitori l-au convins să vină la Bucureşti, împreună cu doi compatrioţi medici pe care-i întîlnise pe vapor. Primele impresii le-a înregistrat ca oaspete al unui "nabab": se vede că erau mai mulţi pe atunci. Pe acesta îl chema Ulise Creţianu. Avea reputaţia că, odată, l-a chemat pe prefectul de Bucureşti ca să-l aştepte la gară, se povesteau istorii fabuloase despre casa lui, unde mobilele, covoarele, vesela şi bucătarul erau de la Paris. Dădea mese somptuoase la care invitaţii, "toţi educaţi la Paris, vorbind franceza cea mai pură, erau îmbrăcaţi, coafaţi, înmănuşaţi, încălţaţi ca la Paris, iubind Franţa şi citind doar ziarele franţuzeşti". Prin urmare, Bucureşti nu putea fi decît Parisul Orientului. Seara se termină la grădina Raşca, unde se pot vedea "toate femeile uşoare ale demi-mondului românesc", dar şi acolo muzica - valsuri şi arii de operă - este ca în Franţa. Ziaristul l-a întîlnit pe Grigore Ventura, deputat, gazetar, avocat, poet, pianist, tipul omului de lume - portret foarte asemănător cu caricaturile lui din presa epocii. El şi alţii de seama lui i-au explicat francezului nostru că bucureştenii sînt "parizieni de Gerolstein", aluzie la opereta lui Offenbach, şi că oraşul lor este "un Eden isterico-epileptic". Găsesc că exagerau: ce-ar zice dacă ar vedea ce e acum? De altfel, şi singur şi-a făcut o părere destul de nefavorabilă: "Bucureşti are înfăţişarea unui sat mare, lipsit de monumente, rău pavat şi în general prost întreţinut. Te-ai crede într-un mare oraş de provincie, unul dintre cele mai urîte. Casele sînt mici, fără caracter: cele mai multe au un singur etaj şi sînt toate prevăzute cu o grădină, adeseori foarte mare. Oraşul pierde din această cauză ca perspectivă, ca animaţie, dar locuitorii cîştigă răcoare şi linişte". Zilele astea, înţelegem avantajul pe care un occidental în treacăt nu ştia să-l aprecieze îndeajuns. Partea din oraş pe care a cunoscut-o cel mai bine a fost Şoseaua, unde, ca pe Champs Élysées, se încrucişau în galop trăsuri elegante. Birjarii erau "muscali", adică lipoveni scapeţi. La Herăstrău, grădina era deschisă noaptea, ca ţiganii să cînte pînă în zori muzica populară, primitivă şi monotonă pentru urechile acestui străin. Cînd el încearcă să se ridice la judecăţi mai înalte, nu reuşeşte totdeauna. "Populaţia în Bucureşti se compune din nobilime, numeroasă şi ilustră, şi popor, care se recrutează din ţărani şi din foştii şerbi legaţi de glie". Despre reforma lui Cuza ştie doar vag. Totuşi, el, care venea dintr-o nou-nouţă republică, dezaprobă aristocraţia pentru viaţa ei de huzur şi risipă. Ţăranul, al cărui costum pitoresc e descris destul de exact, îi evocă tipul roman, de o maiestate clasică. Limba, care seamănă cu italiana, i se pare frumoasă şi sonoră. Încrederea pe care Millaud o arată pînă la urmă faţă de generozitatea şi hărnicia românilor se datorează probabil întîlnirii cu Kogălniceanu, "omul care a făcut cel mai mult pentru această ţară de curînd născută... Scriitor distins, orator de prim rang, fost preşedinte al Senatului şi de mai multe ori ministru, recunoscut şi aclamat de tot poporul, el este un om simplu şi modest, cu o înfăţişare burgheză, vorbind în chip desăvîrşit limba franceză şi, înainte de toate, om de gust". Şi aceste cuvinte îndreptăţite se încheie astfel: "El este adevăratul burghez de la Dunăre, iubindu-şi ţara aşa de mult încît îi dau lacrimile cînd vorbeşte de ea. Deşi e retras astăzi din viaţa publică, toţi românii sînt cu ochii aţintiţi asupra lui, privindu-l ca pe o providenţă, care, într-o bună zi, va da semnalul învierii". Aşteptare ce avea să se realizeze întocmai cinci ani după aceea, în 1877.