Un exemplu

N-am fost niciodată la Bordeaux. Totuşi, ţinînd seama de informaţiile recente care au circulat în presa franceză şi internaţională, nu e numai un loc care merită cunoscut, ci acolo se oferă o lecţie de administraţie urbană. Succesul ei, anul acesta, a legitimat o promovare prestigioasă a marelui centru din vestul Franţei, prin înscrierea sa pe lista UNESCO a patrimoniului mondial. Aşadar, alături de Bruges sau Siracusa, unde respectarea arhitecturii istorice a fost asigurată la nivel maxim. Pe acea listă figurează şi monumente din România. Dar, în general, această distincţie se acordă unei clădiri sau unui grup de clădiri de vastă iradiere culturală şi mult mai rar unui oraş mare, căruia vîrstele sale succesive i-au alterat substanţa cea mai preţioasă. De astă dată a fost introdusă în patrimoniul mondial aproape jumătate din suprafaţa oraşului, 1850 ha, adică cel mai mare perimetru urban înscris vreodată pe listă. Ceea ce ne interesează în situaţia de la Bordeaux este o strategie managerială care a pus în valoare monumentele şi a armonizat spaţiile publice în raport cu necesităţile populaţiei şi cu identitatea istorică a ansamblului. De ce nu s-ar putea şi la Bucureşti? La vărsarea Garonnei în Oceanul Atlantic, Burdigala a fost întemeiată în secolul I înainte de Hristos. Îmi revin în minte versurile lui Philippide: "Pe cînd erai magistru-n Burdigala, Ausonius, poet cu dulce nume..." Din epoca galo-romană şi pînă în ziua de astăzi, există 350 de situri şi monumente clasate într-un oraş care are acum 235.000 de locuitori (670.000 împreună cu cele 27 de localităţi satelit). În Franţa, numai Parisul se poate lăuda cu mai multe monumente istorice. După ce a fost centrul unui regat carolingian şi apoi al unui ducat feudal dintre cele mai întinse, Bordeaux a devenit oraş englez prin căsătoria Eleonorei de Aquitania cu Henric Plantagenet în 1154. De la Henric al II-lea la Henric al VI-lea, timp de trei sute de ani, Anglia a stăpînit aici. Zidurile de apărare s-au ridicat în secolul al XVI-lea, pe vremea cînd Montaigne era primar, şi au fost dărîmate în veacul al XVIII-lea de intendenţii regali care au trasat străzi largi şi drepte, orientînd ansamblul urban către fluviul care-l străbate. Măreţia faţadelor clasice a fost imitată mai tîrziu: marele teatru, gara. Proprietarii podgoriilor din împrejurimi îşi aveau reşedinţa în oraş: e lumea în care a crescut Mauriac şi pe care şi-o aduce aminte în Un adolescent d’autrefois. Arhitectura contemporană a pătruns şi aici, cu Richard Rogers, autorul construcţiei futuriste a Palatului de Justiţie care a înghiţit vechea închisoare medievală. Pieţe noi, parcuri noi, în inima oraşului. Transformarea a venit în două feluri: prin curăţirea faţadelor de piatră, care, altădată înnegrite de gazele de eşapament, şi-au redobîndit culoarea aurie, ca mierea, şi prin introducerea în 2004 a tramvaielor care fac legătura cu periferiile. Pe cheiurile Garonnei, eliberate de magaziile portuare, se întind acum piste de biciclete pe 4 km, printre baruri, braserii şi grădini. Efectele acestei revoluţii urbane? Creşterea preţurilor în domeniul imobiliar - ceea ce avem şi la Bucureşti, deşi fără ameliorarea condiţiilor de trai - şi relansarea turismului. "Sperăm să trecem, în trei ani, de la 2,5 milioane la 3 milioane de vizitatori", declara de curînd un responsabil cu patrimoniul în cadrul oficiului de turism.