Trecutul: mai-mult-ca-perfect

Bucureşti e un oraş care îşi caută identitatea. Şi-a pierdut actul de naştere, fiindcă "Cetatea Dîmboviţei" din secolele XIV şi XV era numai o fortificaţie care adăpostea din cînd în cînd domnia, pentru a rezista ameninţării dinspre sudul dunărean sau atacurilor ungureşti dinspre vest, fiind chiar, în 1473, luată cu asalt de către Ştefan cel Mare al Moldovei. Ce a fost înainte e arheologie. Tot arheologia culege mărturii, încă răzleţe, despre oraşul care s-a închegat din sate şi, devenind reşedinţă domnească de la mijlocul veacului al XVI-lea, cînd dominaţia otomană era instalată în punctele de control de pe malul stîng al fluviului, a luat aspectul unui Alep european, cu mahalalele sale întinse în jurul bisericilor sau mănăstirilor. Fiind centrul de negoţ cel mai important de la extremitatea nordică a Imperiului, Bucureşti a adunat o populaţie balcanică, amestecată cu localnicii, semănată printre vii şi heleştee, cu greci, armeni, evrei, avînd şi o "uliţă a turcilor". Legăturile comerciale cu Dubrovnik şi cu Veneţia, apoi prezenţa misionarilor italieni au prilejuit apariţia, în casele de chirpici sau de lemn, mai rar de cărămidă, a primelor picturi pe pînză, alături de icoanele de stil bizantin. Cărţile, la început numai religioase, s-au înmulţit treptat, deşi nu erau să le citească decît dascălii de şcoală slavonească sau elinească, diecii cancelariei domneşti şi boierii cu aplecare la învăţătură. Din locuinţele bucureştenilor de atunci, mereu supuse prefacerii, o generaţie după alta, n-a mai rămas nimic: războaie, incendii, cutremure şi inundaţii lăsau în urma lor maidane prăfoase sau mocirloase, pivniţe goale, căscate spre cer, ori cîte o păşune pentru vite. Peste noroaiele fetide se întindeau "poduri", pavajul de lemn al străzilor. De pe malul stîng al Dîmboviţei, unde era sîmburele cel vechi al oraşului, acesta s-a dezvoltat către nord, un cartier negustoresc s-a constituit în zona Sf. Gheorghe-Lipscani, fără a trece deocamdată de linia viitorului bulevard Elisabeta. Nu a existat niciodată împrejmuirea cu ziduri de piatră şi porţi bine păzite peste noapte, caracteristică aşezărilor urbane din Occident. Casele erau rare, înconjurate de curţi şi grădini întinse, iar numărul locuitorilor, pe la sfîrşitul de secol XVII, nu depăşea 50.000, cifră care corespunde aproximativ populaţiei din aceeaşi epocă în Berlin sau Praga. Vechii locuitori ai oraşului aveau simţul frumosului, dar puneau cel mai mare preţ pe îmbrăcăminte şi podoabe. Se vede după mulţimea mărgelarilor, mătăsarilor, croitorilor şi ceaprazarilor, pe lîngă care argintari şi zlătari lucrau bijuteriile din metal scump, ca şi după atlazurile, postavurile şi blănurile cumpărate pentru curtea domnească. Sensibilitatea estetică se manifesta cu predilecţie pentru grădini şi biserici, unele lîngă altele, asocierea lor spaţială traducînd un raport funcţional între ele. Grădina-livadă, "cu multe feliuri de flori", exista dinainte ca Brâncoveanu să aducă un "frînc", înscris cu leafă în condica vistieriei, pentru a o desena în stil italian. Încă din 1649, doamna lui Matei Basarab, Elina, scria la Braşov să i se trimită la Tîrgovişte seminţe de flori. Aşadar, un model era acela central-european, dar şi tradiţia horticulturii bizantine, care, trecută aici pe filieră sîrbească, se recunoaşte în nume de flori: trandafir, garoafă. O gravură occidentală reprezentînd o grădină-labirint era socotită un dar de mare valoare, vrednic de a fi oferit unui domn, atunci cînd realitatea însăşi lipsea. Spaţiul sacru concentrează cele mai multe eforturi de decorare. De exemplu, pisania bisericii Sf. Sava din Bucureşti, căreia Brâncoveanu i-a alăturat o "şcoală de învăţat carte", iniţiativă pe care el o interpreta ca pe o binefacere pentru comunitate, menită nu numai să-i veşnicească amintirea, ci să asigure mîntuirea sufletelor strămoşilor săi, spune limpede că "Măria Sa din temelie a zidit aceasta ce se vede aşa iscusită şi frumoasă". Dezvoltarea scenografică a picturii interioare şi încărcarea de odoare a ctitoriilor sale au provocat admiraţia contemporanilor. Adesea, ca la reşedinţele domneşti din provincie, Mogoşoaia, Potlogi sau Doiceşti, biserica şi palatul aparţin aceluiaşi circuit, capela fiind o completare pentru "prea frumoasa şi iscusita casă", întregite amîndouă de grădină. Laudele unuia din vizitatorii pe care Brâncoveanu i-a primit la curtea sa, un profesor de la Oxford care îl saluta ca pe un "revivel of architecture", erau mai puţin inspirate de biserici - bine clădite şi bogat împodobite, dar cărora le critica iconografia: "reprezentări superstiţioase" -, şi mai mult de apartamentele "mîndre şi măreţe" din palatul de la Bucureşti. Aici şi la Tîrgovişte, casele boiereşti, din piatră şi acoperite cu şindrilă, erau la fel de arătoase, incintele lor fiind apărate de palisade din trunchiuri de stejar. Arhitectura civilă era reprezentată şi de conacele din împrejurimi, unul dintre ele, cel de la Văcăreşti, fiind descris de un călător arab ca "un palat fără egal în lume decît numai în ţara Frîncilor" (pentru construirea lui fuseseră aduşi meşteri din Transilvania, deci clădirea, cu trei etaje şi acoperită cu olane, semăna probabil cu castelele nobililor maghiari). Ceea ce însă se remarcă la exemplele spicuite din această epocă este poziţia lor insulară. Ele puteau să impresioneze chiar pe observatorii occidentali, dar erau izolate, iar centrul politic şi economic al Ţării Româneşti nu devenise încă o capitală, cu reţelele de comunicare pe care le are un oraş de tip european. Locurile de sociabilitate erau toate afară din casă, la biserică, la cîrciumă şi la fîntînile publice. Trăsătura cosmopolită a vieţii bucureştene s-a accentuat în vremea Fanarioţilor - mai tîrziu, încă unul din martorii străini care ne privesc, în timpul războiului Crimeei, va declara că aici se vorbeau 37 de limbi! - aşa că închiderea orizontului n-a venit decît la reacţia naţionalistă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi s-a îndeplinit, sub presiunea regimului politic, doar după 1948. Relaţia spaţiu urban-teritoriu rural a fost intensă, fără întrerupere, pînă în zilele noastre, din cauza condiţiilor de aprovizionare şi pentru alimentarea cu mînă de lucru a industriilor, cînd ele au început să se dezvolte. Atît de repede continua aglutinarea satelor de cîmpie alipite la oraş încît Alexandru-Vodă Ipsilanti, pe la 1780, a stabilit prin decret un hotar, pe care, de altfel, urmaşii nu l-au respectat. Primele măsuri edilitare se iau tot pe atunci. Nu numai pentru a repara pardoseala de lemn a străzilor sau a întreţine canalizarea primitivă, ci şi pentru alinierea clădirilor, legislaţia protejînd "lumina uliţelor". O adevărată urbanizare are însă nevoie de o delimitare între burghezie şi celelalte grupuri sociale. Contrastul dintre elementele citadine şi cei veniţi dinafara acestui mediu a întîrziat să se precizeze. Emanciparea terenurilor urbane de un tip de dependenţă feudal nu s-a realizat pînă în 1821. Aspectul semirural al Bucureştilor se explică prin această structură socială. De aici şi distanţa între locuinţa elitei aristocratice şi condiţiile de trai din cartierele populare. (va urma)