Tezele din iunie
Nu stă bine să te plîngi de corvezile vieţii de universitar - ţi se aduce imediat aminte de avantajele profesiunii, de orele de curs puţine, de vacanţele mari etc. Ar fi şi aici de spus mai multe, printre altele că vacanţa nu e decît în mai mică măsură vacanţă, că apar tot felul de obligaţii, că timpul ţi-e fărîmiţat şi că nici nu ştii cînd a trecut vara şi, iată, reîncep cursurile. Dar aici vreau să vorbesc despre o corvoadă în faţa căreia mă simt neputincios şi care mă face nefericit la fiecare sfîrşit de semestru şi de an universitar: corectarea tezelor studenţilor. În iunie, la examenele de fine de an, se adună teancuri de o grosime descurajantă. Nici n-apuci să corectezi şi vin restanţele - aşa e procedura la universitatea unde lucrez, restanţele sînt programate la două săptămîni după examene, de parcă în acest scurt interval de timp s-ar putea produce minuni. Şi aşa se face că stau iarăşi în faţă cu un maldăr de lucrări scrise, le contemplu, le măsor din ochi, îmi fac curaj, întind o mînă să apuc o lucrare, renunţ, îmi fac de lucru, mă strădui să amîn clipa fatidică. Nu e vorba însă de un blocaj iraţional. Explicaţiile sînt, dimpotrivă, la îndemînă. Ceea ce frapează dintru început ochiul este aspectul inestetic al paginii scrise. Textul curge dintr-un capăt la celălalt al foii, nu există nici o aranjare pentru eventuale (şi necesare) adnotări, e o masă informă de cuvinte care se aleargă unele pe altele pînă la punctul final (acolo unde el există). Alineatele sînt dispuse aleatoriu, după o logică misterioasă. Pe cît de aglomerată pînă la sufocare e pagina, pe atît de lăbărţat şi de ininteligibil e scrisul. Se mai face în şcoala primară caligrafie? Cu siguranţă că nu, iar la calculator n-ai cum să înveţi să scrii frumos. Crezi, după ce te chinui cîteva minute bune, că ai descifrat un cuvînt şi constaţi apoi că te-ai înşelat, parcurgi cu infinită grijă întreaga propoziţie poate-poate ghiceşti sensul, degeaba, literele zboară în toate părţile, apar semne cabalistice, nume proprii indescifrabile etc. Ideea că pagina scrisă ar trebui să fie şi plăcută ochiului pare total străină acestor tineri grăbiţi, dornici să "bifeze" cît mai repede un examen de a cărui utilitate sînt, am convingerea, profund îndoiţi. Catastrofa devine deplină la nivelul conţinutului. Inutil să cauţi un plan, o desfăşurare raţională a argumentaţiei. "Cunoştinţele" sînt înghesuite de-a valma, care se potrivesc cu subiectul - bine, care nu - e treaba profesorului, doar el e cel care corectează. O boală cronică este incapacitatea de a răspunde precis şi fără multă vorbărie la subiect. Nu, studentul face musai o introducere, ne spune că scriitorul X este una din cele mai reprezentative (celebre, proeminente etc.) personalităţi ale secolului XIX, citează titluri de opere, înşiră banalităţi amînînd pe cît poate intrarea în subiect. Iar cînd aceasta se produce, dacă se produce, expunerea este haotică, fără cap şi coadă, cu fraze aruncate de-a valma. Nu ne rămîne decît să evocăm, nostalgici, vechea, sănătoasa, temeinica "dizertaţie" franţuzească, tratată astăzi cu mefienţă de către noii pedagogi, chiar în ţara ei de baştină. Sau să ne gîndim la emoţia cu care Caragiale îşi amintea de cursul de retorică, din care învăţase mînuirea stilurilor, construirea frazei şi exprimarea limpede. Cunoştinţele, spuneam, balansează între aproximaţie, confuzie şi eroare. Întîlnim aici o boală cronică, ce face ravagii nu numai la noi: lipsa culturii generale (vd, în acest sens, ultimul număr, mai-august, al revistei Le Débat). De aici provin lipsa de repere, incapacitatea de a face asociaţii, cvasi-abundenţa exemplelor. Rareori întîlneşti ecoul unei lecturi personale sau citarea unei opinii critice. Dar însăşi reproducerea cursului e grav deficitară, încît nu-ţi mai recunoşti propriile vorbe. Confuzii? Cu duiumul. Am parte, de cîţiva ani încoace, de cele mai insolite "perle", de la "romancierul Alfred de Camus" pînă la afirmaţia că totalitarismul comunist a existat în secolul al XVIII-lea. Istoria? "O frază de dînşii inventată..." Şi încă un lucru, specific, în facultăţile de litere, secţiilor de limbi străine: nivelul de stăpînire a limbilor a atins cote foarte joase, practicîndu-se un fel de mixtură ce aminteşte tot mai vag de gramatica şi ortografia limbii respective. Sistemul Bologna pare a fi dat în acest punct lovitura de graţie: în doi ani (cît este prevăzut la universitatea ieşeană) nu poţi învăţa cît de cît nici o limbă: doar o pospăială, insuficientă ca să citeşti un roman în limba de origine. Gata cu lamentările. Mă aşteaptă teancul de "restanţe"...
