Teledemocraţia

Săptămîna trecută, timp de trei zile, postul Realitatea TV a dus o campanie furibundă împotriva taxei de înmatriculare auto. Nota distinctivă a acestei campanii stă în mobilizarea telespectatorilor, chemaţi să-şi spună opinia prin e-mail sau pe panoul din Piaţa Universităţii. Numărul mare de mesaje a consacrat succesul operaţiunii, clamat ca atare, prin declaraţii triumfaliste, chiar de postul TV. Fapt încă şi mai remarcabil, oficialităţile s-au simţit obligate să reacţioneze, printr-o conferinţă de presă a ministrului Mediului şi prin intervenţiile altor factori responsabili, şi asta într-o zi de duminică... Prezentată ca fiind rezultatul unei presiuni venite de jos, "de la popor", iniţiativa celor de la Realitatea TV este, de fapt, ambiguă: ei sînt cei care au declanşat ostilităţile şi au cerut părerea telespectatorilor. Nu, aşadar, acţiune spontană, ci provocată în mod deliberat, în folosul - ipotetic - al telespectatorilor, dar în folosul cert al postului de televiziune. Avem a face aici cu ceea ce se numeşte democraţie directă, democraţie de opinie sau democraţie participativă. Fenomenul reflectă criza sistemului democraţiei reprezentative şi lipsa de încredere în Parlament şi în guvernanţi. Într-o carte la care am făcut trimitere şi săptămîna trecută, Ecranul global (Seuil, 2007), Gilles Lipovetski şi Jean Serroy semnalează şi ei expansiunea teledemocraţiei: cyberspaţiul ar fi un instrument ce renovează şi aprofundează spaţiul democratic, întăreşte societatea civilă, îi face pe cetăţeni mai deschişi, mai critici, mai liberi. Şi încă: "Din această intervenţie mai directă a cetăţenilor, unii trag concluzia că a apărut o Ťteledemocraţie» ce realizează idealul rousseauist al democraţiei direct fondată pe participarea imediată a poporului la deciziile publice. (...) Transparenţă, participare în număr cît mai mare (...): Internetul apare ca fiind în serviciul libertăţii, egalităţii, democraţiei în curs de transformare profundă". Problema e că nu trebuie să vedem numaidecît în această ecloziune a democraţiei directe un progres. A trecut ceva vreme de cînd politica se face, la noi, pe platourile de televiziune. Cu derapajele pe care le ştim. Teledemocraţia a creat din neant personaje politice: Gigi Becali este exemplul cel mai la îndemînă. L-am văzut şi duminică, într-o "ediţie specială", tot la Realitatea TV, dînd un recital cum numai el ştie s-o facă. Prezenţa lui în emisiune n-avea absolut nici o noimă şi mă îndoiesc că venea în întîmpinarea dorinţei telespectatorilor. Pur şi simplu, Becali are reputaţia că face rating şi de aceea este luat în braţe de mai toate televiziunile. Sînt şi alte personaje care bîntuie pe platouri şi care, în realitate, nu reprezintă nimic în viaţa politică românească. Să fie democraţia directă o contrapondere la acest vid, la această falsă reprezentativitate? Sau totul se reduce, o dată în plus, la o chestiune de rating? Şi mai e ceva. Avalanşa forumurilor, proliferarea blogurilor reprezintă şi simptomul unei grafomanii galopante. După 45 de ani cînd a fost obligat să tacă sau să folosească limba de lemn, cetăţeanul are acum credinţa că poate spune tot ceea ce are pe suflet. Grafomanii de pe net intervin cu comentariile lor nu o dată puerile sau vulgare, se află în treabă, îşi dau cu părerea despre te miri ce; împart verdicte, propun soluţii, anatemizează, într-un cuvînt - se defulează. Vorbăria cacofonică pare să fie, deocamdată, caracteristică teledemocraţiei.