Sfîrşit de an pe o stradă din Bucureşti

Prima zăpadă a îmbrăcat într-un alb imaculat (deocamdată) strada Henri Coandă (fostă I.C. Frimu, fostă Victor Emanuel al III-lea, fostă Benito Mussolini, fostă Popa Cosma). Am mai avut ocazia de a scrie despre ea şi, poate, o să mai scriu. Fizionomia ei se schimbă de la o vreme, deşi mai puţin decît în alte cartiere. Ea face legătura între parcul cu statuia lui Ionel Brătianu şi răspîntia de la hotelul Minerva (restaurantul Nan Jing), unde se desface strada General Manu din bulevardul Lascăr Catargiu. Pornind din acest punct, prima casă pe stînga, cu înfăţişarea unui castel de pe Loara, a fost locuinţa pe care şi-a construit-o generalul Constantin Coandă (1857-1932), prim-ministru la sfîrşitul marelui război şi preşedinte al Senatului cînd bomba atentatorului Max Goldstein l-a ciuruit de schije. În aceeaşi casă a funcţionat prin anii ’70 muzeul închinat fiului său, Henri, inventator şi artist, în locul căruia s-a instalat Ambasada Algeriei. De partea cealaltă sînt vreo trei căsuţe (într-una din ele locuia familia Ionescu-Balea, intelectuali ardeleni iorghişti, la care veneam să mă joc cu nepotul lor şi ne ascundeam sub masa acoperită de o draperie care, coborînd pînă la podea, forma un cort), iar alături s-a construit noul hotel Michelangelo, străjuit de o mulţime de drapele. Mai departe sînt numai blocuri. Peste drum, cea mai impunătoare clădire este casa lui Constantin Argetoianu, în stil neo-românesc. După ce fusese, parcă, o secţie a Sanepidului, acum e goală, aşteptînd chiriaşii pe care i-ar ademeni anunţul pus acum vreun an; se vede că moştenitorii, care trăiesc în străinătate, au recuperat casa. Aşadar, aici au venit legionarii să-l ridice, dar atunci, în noiembrie 1940, a fost salvat la timp; cînd l-a arestat Securitatea, sfîrşitul oribil n-a mai putut fi evitat. Urmează colţul cu strada Amiral Urseanu şi, mai departe, frumoasa casă care a fost a cîntăreţului Ion Dacian, ocupată încă de fiica sa. După băcănia lui "tanti Jeni", providenţa cartierului, vine, la colţul cu strada N. Iorga, Direcţia Vămilor, unde restaurarea a stricat clădirea, vopsind-o într-un roz bombonesc şi plantînd în grădină nişte statui de o pretenţie ieftină. Pe blocul de vizavi, o pancartă avertizează: "Atenţie, cade tencuiala!". Cum să nu cadă, cînd toată suprafaţa etajelor e leproasă, pătată de culorile straturilor succesive de zugrăveală, umflată de ploi şi cojită ca nişte bube! Mai încolo, discretă, elegantă, casa inginerului Ion B. Cantacuzino (1851-1929), specialist, cu studii la Zürich, în construcţii feroviare şi navale. Urmează Institutul de Arheologie, în splendida casă a colonelului P. Macca: numele, pe care-l poartă şi unul din pasajele de pe latura stîngă a Căii Victoriei, a fost al unui furnizor al armatei la 1877, iar în această clădire, din care a scos Biblioteca Pedagogică, în 1931 N. Iorga a creat Muzeul Naţional de Antichităţi. Astăzi, tencuiala, deşi n-are mai mult de treizeci de ani, se scorojeşte. Curtea, în care se intră printr-o poartă monumentală, e plină de inscripţii şi statui antice, între care bustul de bronz al lui Pârvan pare şi el destul de antic. Despre casa vecină, în care era Institutul de Studii Sud-Est Europene din 1964 pînă în 1982, şi despre Ambasada Italiei am mai avut prilejul de a vorbi. Prin faţa celei dintîi, nu pot trece fără să-mi aduc aminte de oamenii pe care-i întîlneam acolo şi a căror prezenţă în viaţa mea persistă, purtătoare de înţelepciune şi de afecţiune. Pe celălalt trotuar, casa doctorilor Constantin şi Gheorghe Severeanu, care adăposteşte o colecţie de numismatică şi stampe, a fost în sfîrşit restaurată, după ce, ani de zile, o vedeam cum se ruinează. În fundul curţii, e unul din exemplele, acum tot mai rare, de grajduri destinate odinioară cailor şi trăsurii. Institutul Goethe se mută zilele astea, după ce îi succedase acolo Institutului de Lingvistică, din palatul pe care arhitectul I.D. Berindei îl construise la începutul veacului trecut pentru Al. G. Florescu, cînd acesta era secretar general al Ministerului Afacerilor Străine. Este chiar casa în care a locuit Mackensen în timpul ocupaţiei germane. La capătul străzii, la colţul cu prelungirea Bdului Dacia, o casă Kretzulescu a fost mult timp un cămin al Conservatorului, iar acum şi-a recăpătat demnitatea printr-o restaurare corectă, cu mijloace largi. Vechiul şi noul de ieri se împacă bine, noul de azi nu insultă peisajul în care a intervenit doar cu moderaţie. De-ar fi aşa peste tot şi în anul care vine!