Ruina de la Sfinţii Apostoli
Demolările de acum treizeci de ani n-au lăsat în picioare mai nimic din strada Sfinţii Apostoli de pe malul sudic al Dîmboviţei, acolo unde erau altădată străzile Apolodor şi Bateriilor, ba chiar şi o, dispărută între timp, Fundătură a Tigrului! Ascunsă printre blocuri, aşa că poţi fi la doi paşi de ea fără s-o vezi, este biserica al cărei ctitor a fost Ştefan Vodă Cantacuzino. Peste drum, îngropate în ierburile înalte, zidurile în faţa cărora se opreşte trecătorul nedumerit sînt goale, afumate şi coşcovite, deschise spre cer. Au mai rămas doar locaşurile unor ferestre frumos boltite, dar şi ele privesc înăuntru, nu în afară. Ruina din bălării, degajată de săpăturile arheologice din 1956, a fost o mare sală, probabil trapeza călugărilor de la mănăstirea Tîrnovului, numită aşa fiindcă fusese închinată mitropoliei bulgăreşti. Aceasta este atestată în documente din 1585, dar în secolul al XVI-lea nu era decît o biserică de lemn. Construcţiile de cărămidă ce se mai păstrează pînă astăzi, sub pămînt ori la suprafaţă, i se datorează lui Matei Basarab. Înfăţişarea actuală datează din 1715, cînd Ştefan Cantacuzino a adăugat a doua turlă, pentru clopote, şi a pus să fie zugrăvită biserica. Exteriorul, tencuit, este împodobit cu arcade oarbe din ciubuce de cărămidă, dispuse în două registre. Uşa şi ferestrele au ancadramente de piatră sculptată. Din 1667, biserica, cu hramul Sfinţilor Apostoli, fusese închinată Patriarhiei de la Constantinopol (mai tîrziu, va fi legată de Stavronikita, mănăstire de la Athos). Pisania de la intrare, foarte citeaţă, în care "prea luminatul împărătesc neam al Cantacuzineştilor" este pomenit sub stema Ţării Româneşti şi deasupra vulturului bicefal al Bizanţului strămoşesc, are sensul unui manifest de putere. Tocmai fusese înlăturat Brâncoveanu, vărul invidiat, dar, peste numai un an, şi această dinastie şi-a ispăşit ambiţiile într-un nou masacru. Plecarea la Poartă a lui Ştefan Cantacuzino a fost prilejul ca, despărţindu-se de tron şi de ţară, el să mai imite o dată modelul imperial: însoţitorilor care, pentru a-l conduce la ieşirea din Bucureşti, formau ultimul alai domnesc, le-a adresat o adevărată predică, atribut sacerdotal care era un privilegiu al vechilor basilei. Despre ce le-a vorbit el atunci? Despre "zădărniciia lumii aceştiia" şi a încheiat "cerînd ertăciune dă la tot norodul". Un final de regim nelipsit de grandoare, în care se întrevede presimţirea morţii care-l aştepta, împreună cu tatăl, cu unchiul şi cumnatul său. Contemporanii nu s-au sfiit să interpreteze această tragedie ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru uneltirile contra lui Constantin Brâncoveanu. Familia boierească a Dudeştilor a succedat Cantacuzinilor, cu care se înrudeau, în protecţia asupra mănăstirii. Casa lor era, de altfel, în acelaşi cartier, foarte aproape. Recunoştinţa călugărilor pentru donaţiile din partea lor a făcut ca ei să fie înmormîntaţi, sub o piatră cu inscripţie grecească, în aceeaşi biserică. Cantacuzinii sînt şi astăzi înăuntru la Sfinţii Apostoli. Un mare portret de familie se întinde de o parte şi de alta a intrării, sub cafas, şi pe amîndoi pereţii pronaosului, dar atît de înnegrit de fumul lumînărilor încît abia se mai desluşesc vreo două chipuri, în stînga. Unde trebuie să fie tabloul votiv, cineva a bătut un cui şi a agăţat de el o icoană (nouă). Restaurarea picturii a început, deocamdată în pridvor. Căţărate pe schele, nişte fete gureşe dădeau cu bidineaua, azi dimineaţă.
