Pisicile
"La fereastra unde doarme o pisică..." Aşa începea o romanţă, pe vremuri. Astăzi, nu s-ar mai gîndi nimeni să vadă în Bucureşti această secvenţă de leneşă viaţă provincială. Nici nu mai sînt pisici. Era (nu ştiu dacă mai este) "Pisica cu ghemul", o sculptură în curtea unei case din strada Caragiale. Şi mai sînt reclamele cu pisici de pe afişele cu care sînt acoperiţi pereţii staţiilor de metrou. Există oraşe unde pisicile sînt doamne şi stăpîne. La Veneţia şi Roma sau la Atena. Ruinele antice sînt locuite de pisici, a căror vocaţie filozofică, de mult observată, se potriveşte cu un asemenea decor nobil. Grase şi autoritare, ca nişte sultane, pisicile de la Washington. Nervoase şi obraznice, pisicile de la Istanbul. Răsfăţate şi elegante, pisicile de la Paris. Acestea participă la viaţa locuitorilor umani, fără complexe de inferioritate. La Bucureşti, pisicile n-au personalitate. Sînt, cu puţine excepţii, care se ascund înăuntrul caselor, un trib fugărit şi flămînd. Dau tîrcoale lăzilor de gunoi. O iau la goană de cîte ori dă colţul un cîine, chiar dacă nu se uită la ele. Înmulţirea peste măsură a cîinilor "comunitari" a redus patrupedele rivale la umilinţă retractilă. Blana lor, tărcată sau neagră, e scurtă şi scărmănată. Se furişează pe scările blocurilor, miaună prin curţile interioare, aşteaptă la uşi care nu se deschid. La un popor cu trecut pastoral, cîinele a fost întotdeauna însoţitorul privilegiat, pe cînd pisica este un intrus oriental. Nu m-aş mira să fi pătruns prima dată ascunsă sub o giubea sau strecurată în mîneca largă a unui caftan fanariot. Pînă atunci se vede că, aici, şoarecii trăiau netulburaţi. Aţi auzit vreodată de pisica dacică? Zic ceva doinele despre pisici? Nu, e clar că a fost un animal urban, adoptat pentru răsfăţ. Detronată din această poziţie, nu-i mai rămîne decît o semiclandestinitate. Părinţii ecologişti nu le mai dau voie copiilor lor să se joace cu pisica, fiindcă umple casa de păr sau transmite tot felul de boli. Nu e încă destul de rară ca să fie împăiată la Muzeul "Antipa" sau întreţinută pe banii statului la Grădina Zoologică de la Băneasa. Atunci, unde s-o căutăm? Poate, ca baronul lui Calvino, îşi va petrece viaţa sărind dintr-un copac într-altul, fără să atingă pămîntul. Dar şi copacii dispar. De la o vreme, furtunile îi doboară şi, în cădere, ei strivesc cîte o maşină. Ca răzbunare pentru că, în Bucureşti, avem mai multe maşini decît copaci. Cum, nu încă? Alteori, oamenii taie copacii care au mai rămas, ca să nu mai aibă de măturat frunzele uscate din curte sau de pe stradă. Prin mijlocul străzii mele erau altădată două şiruri de plopi, care fuseseră plantaţi ca să mărginească o alee de călăreţi. S-au dus întîi călăreţii, pe urmă tramvaiele, ale căror şine despărţeau iarba de asfalt, şi bătrînii plopi, tăiaţi în 1970. Anul ăsta, din iniţiativa primarului, au apărut, în locul lor, nişte platani subţiratici. Dacă vor supravieţui, va fi un motiv de a-l lăuda pe domnul Videanu. Cît despre pisici, de stîrpirea lor nu sînt vinovaţi cîinii, ci şoferii. Cînd le terciuiesc sub roţi, ei simt, desigur, pe lîngă beţia vitezei, şi satisfacţia cu care ar zdrobi ţeasta unui inamic personal. Pentru acela, ar avea de-a face cu poliţia. Pentru pisică, nu-l întreabă nimeni nimic. Se ştie că plăcerea neplătită e cea mai mare.
