Pasajul de la Universitate

"Următoarea staţie Universitatea, peronul pe dreapta!" Şi metroul se opreşte. În nebunia care e acum traficul în Bucureşti, a rămas aproape singura soluţie posibilă pentru a circula la distanţe mari, dacă nu ai norocul să găseşti un tramvai (cel puţin, pe şine nu se aşază un mototol la volan ca să blocheze intersecţia - ce mai! Ştiţi, nu-i aşa?). Cobori, aşadar, din vagon şi intri în coada care urcă la nivelul pasajului. Acesta a fost într-adevăr nodul central al Capitalei, din momentul în care s-a pus în funcţiune această linie a metroului. Locul a cunoscut şi experienţa revoluţionară; la 21 decembrie 1989 securiştii, scutierii, miliţienii l-au umplut de sînge. În primele zile din ianuarie, acolo se vindeau ziarele care începuseră să apară şi, mai ales, pereţii erau acoperiţi de graffiti care erau expresia cea mai sinceră a stării de spirit a populaţiei. Sute de asemenea voci ale poporului eliberat. După vreo săptămînă, inscripţiile din ziua de 21 erau deja şterse cu păcură şi vopsea, înlocuite cu altele mai conformiste, mai "pe linie", iar după noaptea de 19 toate dispăruseră (atît de clar era cine ieşise învingător în confruntarea din ajun de la Piaţa Victoriei încît un şofer de taxi mi-a spus iarăşi "tovarăşe", deşi în zilele precedente se auzea peste tot numai "domnule"). Din fericire, mai multe graffiti au fost transcrise de Irina Nicolau şi prietenii săi, care însă n-au mai văzut decît ce era scris pe clădirea Universităţii, pe Facultatea de Arhitectură şi pe blocurile din jur. Inscripţiile culese au apărut în volumul Vom muri şi vom fi liberi. De ce nu se reeditează cartea aceea extraordinară, chiar, de ce? Ştie cineva să-mi spună de ce? Poate fiindcă ni s-ar face ruşine, citind. După aceea, spaţiul a fost ocupat de magazine. Cît erau librării şi farmacii era bine. O cafenea şi două restaurante, normal. Era un loc de întîlnire. Într-un colţ se vindeau drapele. Cine o fi ieşind dimineaţa din casă cu intenţia de a cumpăra un steag? De vreo jumătate de an, totul a fost răvăşit de mari transformări, un şantier care nu dă semne să se apropie de sfîrşit. Nici nu înţelegem ce va fi acolo "cînd va fi gata": ar fi loc pentru vreo zece caverne comerciale. De altfel, micul negoţ n-a aşteptat să se termine toată nebunia asta şi, în fiecare zi, se strecoară printre muncitori şi pickhamere. Mai întîi au fost nişte vînzători de cărţi, asociaţi cu cei de pe treptele Universităţii sau concurenţi ai lor, nu ştiu. Reapăruseră multe din traducerile de la Cartea Rusă de pe vremuri. Un tip care făcea reclamă în gura mare ţinea în mînă Tînăra gardă: "Asta merge la diasporă. Valorează o sută de euro..." Apoi a venit femeia cu iepuraşii. Ţinea în poală un coşuleţ cu doi pui de iepure albi şi pufoşi. Nu mai e nici ea. Avem numai comerţ de ciorapi sau bonete de lînă şi o tejghea plină de sticluţe al căror conţinut roz nu l-am putut identifica (ojă sau alt fard? Nu prea mă pricep la de-astea). Scria Orkid pe ele. Şi mai este şi bătrînul cerşetor care zice că a fost regizor şi n-are cu ce să-şi ia medicamente. Situaţia merită în orice caz să fie relatată la rubrica "S.O.S. Bucureşti". Nu numai că de vreo doi ani nu mai funcţionează scările rulante spre stradă - o pancartă ne-a tot mulţumit pentru înţelegere, lăsîndu-ne a crede, în naivitatea noastră, că au să se repare săptămîna viitoare - dar ce se întîmplă acum este intolerabil! S-a pardosit pasajul din nou... cu gresie! Desigur, cineva avea de vînzare gresie şi cunoştea pe cineva... Tîmpenie mai mare nu se poate. Cimentul care a fost înlocuit, zgrunţuros sau nu, era în orice caz antiderapant. Pe gresie se alunecă, după cum ştiu parveniţii care şi-au pus în baie plăci de gresie importate din Spania. Cînd o să plouă, o să fie de reparat picioare şi femure. Nu vă lăsaţi bunicile sau mătuşile să treacă pe acolo neînsoţite!