O profanare
- scris în seara de 7 decembrie 2007 - Statuile din faţa Universităţii au intrat de mult în peisaj. Vodă Mihai, ridicînd braţul cu barda, călăreşte între cei doi dascăli, Heliade şi Lazăr, iar încă un om de carte, Haret, a fost adăugat mai tîrziu. Valorile secolului al XIX-lea se citesc în acest Panteon: cavalerul neînfricat întruchipează unitatea naţională şi independenţa, corelaţia herderiană între limbă şi etnicitate justifică prezenţa lui Lazăr, cel care a introdus învăţămîntul în româneşte, pe cînd Haret, organizatorul şcolilor, personifică educaţia democratică. Heliade-Rădulescu, pe al cărui soclu scrie: "Proclamaţia de la 1848", este intelectualul revoluţionar aşa cum era conceput în epocă, revărsare de ştiinţă enciclopedică, jurnalist şi tribun. Gestul semănătorului e tot ce poate fi mai potrivit pentru a evoca activitatea grea, felurită, vastă a omului care a fost astfel prezentat respectului naţiunii. Nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată că o să vedem statuia lui Heliade împachetată în reclame. În jurul ei a apărut o schelărie metalică care susţine, pe toate patru părţile, o reclamă a Băncii Comerciale Române, instituţie a cărei clădire se află în spatele statuilor, pe latura semicirculară a pieţei. Cum a putut banca să-şi însuşească un monument de for public? Monument de artă plastică, după cum e înscrisă statuia în lista din 1955, monument istoric, conform listei în vigoare, din 2004. Indiferent de calitatea oficială care-i conferă protecţie, este o chestie de bun-simţ să nu-ţi baţi joc de un simbol asociat cu personalitatea oraşului şi chiar a ţării. Operă a sculptorului italian Ettore Ferrari, acelaşi care a fost şi autorul statuii lui Ovidiu de la Constanţa, monumentul, ascuns astăzi îndărătul panourilor, aparţine şcolii romantice retuşate de stilul academic care beneficia de comenzile Guvernului la sfîrşitul veacului. Atelierul lui Ferrari, la Florenţa, pe malul Arnului, este acum un fel de muzeu, plin de lei de marmură. La Bucureşti, artiştii străini erau atraşi de generozitatea onorariilor şi se grăbeau să-şi plaseze lucrările cărora li se aplica o fizionomie oferită de fotografii. Nu se spunea la Craiova - deşi e probabil doar o legendă - că Tudor Vladimirescu de acolo fusese la început Ioana dâArc? Dar cui a cerut voie BCR să folosească statuia ca suport al reclamelor sale? Dacă există o autorizaţie, şi dacă ea a fost emisă de Primărie (generală sau de sector), nu se poate tolera o asemenea impertinenţă. Cum am mai spus-o odată - în legătură cu Avram Iancu de la Cluj - statuile dintr-un oraş nu sînt proprietatea primarilor. Unde o să se mai oprească goana după bani a noilor capitalişti? Un Cantemir învelit în reclame pentru un produs cosmetic, un Kogălniceanu făcînd publicitate pentru Paco Rabanne, ori un Brâncoveanu ajutînd să se vîndă termopane? De altfel, există o diferenţă între categorii de statui. Cele mai recente sînt expresia stîngace, grosolană, a unui crez politic superficial. La Ploieşti, "Mihai Viteazu călare pe Breazu", chiar dacă n-aş vrea să fie placat cu reclame, nu poate inspira acelaşi respect ca acela de la Bucureşti, deşi Carrier-Belleuse nu era un mare artist, dar statuia sa a fost ridicată în 1876, în ajunul Independenţei, şi tunurile care aveau să o încadreze, smulse turcilor pe cîmpul de luptă, au fost un trofeu al primei victorii cîştigate de România. Lucrările patriotice, de la Storck la Han, aveau, pe lîngă talent, o sinceritate care nu se epuizase încă. P.S. Am văzut cu satisfacţie pe 11 decembrie că reclamele BCR au dispărut.
