O întîlnire cu Olivier Todd (II)

Sîntem, aşadar, în camera de lucru a lui Olivier Todd, din apartamentul de pe rue de l’Odéon. Nicolas şi cu mine ne-am aşezat, la invitaţia gazdei, pe canapea, Todd stă la birou, peretele din faţa noastră e plin de cărţi, prin fereastra deschisă se vede acoperişul teatrului Odéon. Celebrul ziarist e foarte amabil, dar mai ales de un firesc desăvîrşit. Aduce două tăviţe cu biscuiţi pe care, cum pe birou nu mai e loc, le pune, fără fasoane, pe jos. N-a băut şi nu bea alcool, spre deosebire de marele său prieten Jean-François Revel care, ne spune Todd, ajunsese un adevărat alcoolic, deşi îşi păstrase, miraculos, luciditatea şi puterea de muncă. În schimb, n-a rezistat tentaţiei fumatului, fumează şi acum, fără patimă totuşi, trăgînd la intervale mari cîte un fum din nişte ţigări lungi şi fine. Şi-a uitat în casa de la ţară, de unde a venit doar pentru cîteva zile la Paris, aparatul auditiv, aşa că sîntem nevoiţi să ridicăm vocea sau să-i atragem atenţia cînd sună telefonul. Sigur, Todd se arată interesat de perioada ceauşistă şi de evoluţia politică actuală a României. Încerc să fiu cît mai precis nu fără a relata amănunte mai mult sau mai puţin pitoreşti. Todd a fost o singură dată la Bucureşti, la începutul anilor ’80. Oraşul i s-a părut sinistru, oglindă fidelă a "socialismului real". A ţinut la Universitate o conferinţă despre Paul Nizan, nume despre care nimeni nu părea să fi auzit. În sală, şi cîţiva studenţi. După conferinţă, Todd încearcă să pornească un dialog cu sala. Tăcere. Todd insistă şi atunci un student se ridică şi declară, într-o linişte de mormînt: "Nu vă supăraţi, dar ni s-a spus să nu punem întrebări". Sărim,