O Franţă fracturată

Profesor la Princeton, mare specialist în problemele franţuzeşti, Ezra Suleiman a avut o biografie extraordinară. Provine dintr-o familie de evrei irakieni înstăriţi, obligaţi la un moment dat să aleagă calea exilului. Pe micul Ezra l-au trimis mai devreme în străinătate, mai întîi la studii liceale în Anglia. A contractat, încă de pe atunci, boala francofoniei. A studiat în continuare în Statele Unite, dar a început să meargă tot mai des la Paris. Prima parte a noii lui cărţi, Schizophrénies françaises (Schizofrenii franceze, Grasset, 2008), e mai mult o autobiografie intelectuală, care ne ajută să înţelegem că, dacă autorul e sever cu Franţa, asta e încă o dovadă de iubire totală. Ce îl deranjează pe Suleiman în Franţa? Multe. Autorul are o gîndire liberală, anti-etatistă, iar aici găseşte materie din belşug. Franţa nu reuşeşte să se debaraseze de statul omniprezent şi omnipotent. "Statul sînt eu!" - exclama Ludovic al XIV-lea. Dar cîţi monarhi şi cîţi preşedinţi de republică, pînă la - mai ales - Mitterrand şi Chirac, ar fi putut rosti aceeaşi frază! Şi încă ceva: Franţa propovăduieşte, de la Revoluţie încoace, egalitatea, dar se agaţă de înaltele şcoli care formează elite (ENS, Sciences Po, Ecole normale supérieure etc.). Odată trecut prin una dintre aceste şcoli, ai cariera asigurată, fie în privat, fie - mai ales - în sectorul public. Elitele se organizează într-un soi de masonerie, intră în competiţie la alegeri, dar după aceea lucrurile revin la normal. Înalţii funcţionari sînt la locul lor, elitele dau ambasadori, oameni de presă, consilieri, consultanţi etc. Elitele se reînnoiesc, dar cei aflaţi în vîrful piramidei nu-şi abandonează poziţia. Elitele beneficiază de privilegii uriaşe, de neînchipuit în America. Una şi indivizibilă? Valurile de imigranţi au stricat, din nou, echilibrul. Mulţi imigranţi trăiesc în comunităţi închise, rupţi de exterior. Imposibil - în aceste condiţii - să se integreze în patria adoptivă. Calculele demografice nu sînt luate în serios sau guvernanţii adoptă poziţia struţului. În orice discurs apare, fatal, cuvîntul republican. Căruia i se asociază cuvîntul laic. Dar ele au ajuns simple clişee. Modelul republican este, în comparaţie cu SUA, ruginit şi conservator. Puterea nu îndrăzneşte să modifice privilegiile de care se bucură profesorii, membrii administraţiilor, mecanicii de locomotivă etc. Dacă se face ceva, corporaţiile respective intră în grevă şi paralizează sistemul şcolar sau transporturile urbane, interurbane şi internaţionale. Sindicatele îşi impun, finalmente, punctul de vedere. Sistemul monarhic? S-a perpetuat şi s-a propagat la toate nivelurile. "Aparenţa puterii primează asupra obiectivelor de atins" - scrie Suleiman. De aici aroganţa "şefilor", sentimentul lor că aparţin unei caste eterne: este aşa-numitul sindrom al şefului. Se acordă posturi în funcţie de relaţii sau în virtutea unei datorii mai vechi. Universităţile? Dezastru. Nivelarea a dus, inexorabil, la mediocritate. De cîteva decenii, Franţa se mîndreşte cu "excepţia culturală". Se dau bani de la stat pentru a se produce filme mediocre sau "experimente" gratuite şi efemere. Toate au devenit "excepţie", agricultura, viticultura, protecţia socială, preţul fix al cărţii, durata săptămînii de lucru (35 de ore!). Toţi preşedinţii ţin să afişeze dragostea lor pentru cultură sau devin ei înşişi scriitori. În mod evident, statul nu va reuşi să finanţeze toate manifestările culturale. Modelul ar trebui să fie din nou SUA, cu sistemul lor de donaţii, sponsorizări, fundaţii. Şi în Franţa există încercări, încă timide. Dar francezii se încăpăţînează să considere că arta nu trebuie să cadă în capcana "mercantilismului". Întîrzierea Franţei în educaţie şi cercetare este enormă. Bibliotecile universitare sînt sărace şi demodate. Franţa cheltuie 1,1% din PIB pentru învăţămîntul superior, pe cînd în SUA cifra e de 2,7% (!). Ministerele sînt hipertrofiate, labirintice, ineficiente. CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică) înghite sume astronomice, cu rezultate mediocre. Concurenţa între universităţi (şi care oraş cît de cît mare din Franţa n-are acum universitate?) este nulă. Antiamericanismul, în fine, are în Franţa o veche tradiţie. Francezii n-au înţeles mai nimic din principiul descentralizării puterii ce funcţionează în Statele Unite. După cum n-au înţeles în ce constă sistemul american de integrare a imigranţilor. Diplomaţia franceză şi-a făcut un titlu de glorie din "independenţa" faţă de Washington. Numai că rezultatul a fost slăbirea NATO şi lipsa de reacţie în faţa evenimentelor majore. Franţa este în întîrziere, conchide Suleiman. Ea trebuie să se dezbare de inerţii, prejudecăţi, locuri comune. Să depăşească blocajul instituţional permanent. Să-şi recîştige locul pe care îl merită, chiar dacă e nepregătită - acum - pentru viitor. O carte lucidă, pasionantă şi scrisă cu pasiune, o carte de analiză temeinică şi sistematică. O carte scrisă nu cu ură, cu duşmănie sau cu autosuficienţă arogantă, ci cu o imensă dragoste pentru Franţa.