Nume de străzi (III)
Lăsînd gluma la o parte, ce s-a întîmplat cu străzile din Bucureşti şi în ce măsură nomenclatura lor corespunde nevoilor actuale? Pentru epoca veche, toate informaţiile despre această problemă se găsesc într-un studiu al Irinei Stănculescu din Materiale de istorie şi muzeografie , XIV, 2000, pp.137-185. La început, adresele se indicau în legătură cu un vecin, cu gazda sau cu un reper local. Deci, "Mihai ce şade lîngă Pîrvu", "Dobra ce şade în casa Lupului" sau "Istrate calicul de la margine". În primul caz, Pîrvu era probabil mai cunoscut în mahala decît Mihai, care se stabilise de curînd. Sistemul a continuat pînă în secolul al XIX-lea: în 1859 Hasdeu dădea adresa revistei sale de la Iaşi "peste drum de casele cuconului Costachi Iorga" (stră-străbunicul meu, avocat). Adresa lui Istrate era identificată mai puţin prin "margine" (care? a oraşului?) şi mai mult prin defectul fizic al persoanei, "calic" însemnînd invalid, apoi şi cerşetor. Alteori, strada îşi lua numele de la o personalitate care locuia acolo: "uliţa Arionoaiei" (boieroaică din familia Arion) nu mai există de cînd Ceauşescu a dărîmat un întreg cartier pentru a face loc Casei Poporului. Acolo, pe deal, între căsuţele de mică burghezie patriarhală era şi aceea în care se refugiase Dinu Pillat, cu mama, soţia şi fiica, pentru mine o amintire din primii ani ai tinereţii. Nu puţine sînt străzile cu nume de sfinţi, după hramul celei mai apropiate biserici: Sfînta Ecaterina, de pildă, devenită a Lalelelor, într-o ofensivă laicizatoare care n-a durat mult. Rolul parohiei sau, cum se spunea aici, din greceşte, al enoriei se vede şi în păstrarea unor nume de ctitori (Manea Brutarul, Pitar Moş) sau de preoţi: Popa Tatu sau Popa Nan şi mulţi alţi slujitori ai altarului: Petre, Rusu, Savu etc. Doar Popa Cosma a dispărut, înlocuit de Mussolini, Victor-Emanuel al III-lea, I.C. Frimu şi Henri Coandă, perindare a generaţiilor, toate la fel de oportuniste. După Independenţă au început denumirile comemorative, în scop educativ. Selecţia personajelor vrednice să intre în istorie risca şi atunci să fie influenţată de politică, drept care s-a luat precauţia, nu totdeauna pusă în practică, de a amîna consacrarea peste zece ani de la moartea ministrului, parlamentarului sau primarului. Acuma mi se pare că intervalul s-a redus la trei ani, cîteodată nici atît. În momentul de faţă, un rînd de plăcuţe poartă şi datele biografice ale omului, alt rînd le omite, deşi era un mijloc de informare util. Definirea activităţii sau a funcţiei prin care personajul a meritat să rămînă în memoria colectivă este foarte discutabilă. De cele mai multe ori, "aviator" sau "sergent" nu explică nimic. Ar fi trebuit menţionat războiul în care aceşti militari şi-au dat viaţa pentru patrie. Uneori, nici "general" nu e de ajuns: pentru Ernest Broşteanu, comandantul trupelor care au intrat în Basarabia în 1918, omiterea acestei calităţi a fost salvatoare, permiţînd ca strada să-şi păstreze numele. "Dimitrie Salmen", numele unei străduţe încîntătoare pe lîngă Foişorul de Foc, aminteşte de un general româ°n al cărui tată, ofiţer finlandez, venise cu trupele ţarului în Muntenia pe la 1830. În cazul unor personalităţi complexe, motivul alegerii între o identitate sau alta nu e clar: Kogălniceanu "istoric" şi Bălcescu "om politic" ar fi putut fi tot aşa de bine şi invers. Gheorghe Brătianu, tot aşa, a fost recomandat ca "om politic", deşi va fi reţinut ca istoric. "Savantul" Henri Coandă era îndeosebi un inventator, cu înclinaţii artistice, mai degrabă decît ştiinţifice. Atunci cînd Ministerul de Externe, la sugestia unor ambasade străine care oferă reciprocitate, a cerut Primăriei să boteze străzi în cinstea unui revoluţionar din Cuba sau Filipine, o explicaţie ar fi fost neapărat necesară. În sfîrşit, lipsa de imaginaţie a celor chemaţi să numească străzi şi-a atins culmea prin distribuirea denumirilor de sate (Dăniceni, Glăvăneşti), de rîuri (Zboina Neagră) sau de alte elemente geografice (Fiordului, Fluviului). În concluzie, e timpul să lăsăm să se obişnuiască oamenii cu numele noi, fără a le mai schimba pe cele vechi. Oricît ar fi de nepotrivite, unele, ele fac parte din fizionomia istorică a Capitalei, cu trăsături de vîrste diferite. Panteonul naţional s-a cam epuizat (cu rare excepţii, cărora nu li s-a făcut încă dreptate). Pînă la urmă, era mai bine inspirată prietena noastră Irina Nicolau, căreia i se datorează numele străzilor Cretei, Tăbliţei, Condeiului, mi se pare chiar Penarului, una lîngă alta, dovadă de fantezie şi cuminţenie.
