Moartea unui stadion

„A fost odată un stadion care s-a numit ANEF, apoi Republicii. I-a fost dat să se zămislească în spaţiul său legende imortale ale sportului românesc. Au jucat fotbal pe gazonul magic fotbalişti de clasă – din ţara noastră şi din alte părţi ale lumii. Aici, pe zgura de obicei rezervată atleţilor, s-a amenajat un teren de handball în şapte: româncele au cîştigat atunci titlul mondial. Pe un podium de lemn, baschetbaliştii noştri au învins, dacă nu mă înşel, cu 42-40, imbatabila reprezentativă sovietică. (...) Pe Republicii şi-au executat numerele de jonglerie «vrăjitorii» de la Harlem Globetrotters: mingea intra în coş după ce parcurgea traiectorii imprevizibile.

 Dar, mai întîi de toate, ANEF a fost un templu al atletismului. Pe pistă au alergat, de-a lungul timpului, Moina şi Lupşa, Grecescu şi Floroiu, Savel şi Opriş, Cefan şi Wiesenmayer. În sectoarele speciale, au sărit Söter şi Porumb, Zena, Dragomir şi Astafei, Ciochină şi Carol Corbu, au aruncat – greutatea, suliţa, discul – Raica şi Gurău, Bizim, Nagy. Cîte atlete au obţinut aici performanţe de răsunet mondial: Sicoe şi Luţă, Treybal şi Manoliu, Menis şi Peneş, Bufanu şi Sila! Pe ANEF se auzea rugămintea crainicului: «Să păstrăm, vă rog, linişte. Sare Iolanda Balaş!» (…)

Fără să se anunţe, pe furiş, stadionul a fost ucis. Au căzut tribunele pe care le animau miile şi miile de iubitori ai sportului, a dispărut gazonul său, a dispărut, pentru totdeauna, pista de atletism. În locul arenei sportive, ce «contrasta» cu faraonica ambianţă arhitectonică, s-a construit un fel de garaj subteran, peste acoperişul căruia, parcă pentru a se şterge urmele unui masacru, s-au adus tone, tone de pămînt.
Cînd moare un stadion, moare şi o parte din sufletul nostru... “ 

Cristian Ţopescu, în Contemporanul, 12 ianuarie 1990