<i>Omar m'as tuer?</i>

Am scris aici, nu de mult, despre o carte încîntătoare a lui Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus? (2008), despre care am auzit că ar fi fost tradusă în româneşte. Împins de o normală curiozitate, am căutat alte cărţi ale lui Bayard. Am găsit - şi le-am devorat instantaneu - două: L’affaire du chien de Baskerville (Minuit, 2008) şi Qui a tué Roger Ackroyd? (apărută tot la Minuit în 1998 şi reluată în format de buzunar, la aceeaşi editură, în 2008). Mare amator de romane poliţiste, nu puteam să nu fiu atras de titluri. Mai ales că atît Cîinele din Barskerville al lui Conan Doyle cît şi Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd? de Agatha Christie se numără printre favoritele mele. Oricît de bine aş şti cele două romane, lectura propusă de Pierre Bayard e una care - ca să zic aşa - îţi taie răsuflarea şi te lasă perplex. Şi asta fără ca, aparent, să trădeze în vreun fel textul original. Ca în romanele poliţiste, soluţia se află la îndemîna cititorului, numai că e o soluţie ascunsă abil. Cînd o descoperi, constaţi că se află, de fapt, la vedere, precum scrisoarea furată a lui Edgar Allan Poe. Numai că e prea tîrziu: autorul îşi încheie demonstraţia şi ne dezvăluie, el, misterul. E vorba, în fapt, de o lectură strict textuală, în litera cea mai fidelă a textului. Prezumţia lui Bayard este că Agatha Christie şi Conan Doyle s-au gîndit în fapt la alt deznodămînt, iar dacă nu s-au gîndit, i-a luat - cum se zice - textul pe dinainte. Interpretările lui Bayard respectă canonul binecunoscut al lecturii: echilibrul între adevărul textului şi libertatea lectorului. Echilibru fragil, greu de atins. Şi, după cum vedem, echilibru schimbător. Cum procedează Pierre Bayard? Să luăm Afacerea cîinelui din Baskerville. Reia, răbdător, lectura romanului. Îl recitim odată cu exegetul. Acesta face lungi digresiuni, totdeauna interesante, despre psihanaliză, hermeneutică etc. Niciodată inutile. Relectura romanului îl conduce la altă soluţie decît cea propusă de Conan Doyle. Asasinul este... Dar să nu vă aşteptaţi că îl voi deconspira. V-aş strica plăcerea lecturii. Asasinul e altcineva şi e perfect plauzibil. Numele lui e înscris în text, la fel şi gestul lui, numai că nu le-am dat atenţie. Dintr-odată, în final, lucrurile ni se par simple şi perfect verosimile. Nu altceva se petrece în cazul celebrului roman al Agathei Christie. Romanul a fost o mină de aur pentru poeticieni, deoarece e scris la persoana întîi şi asasinul e chiar naratorul. De unde rezultă că nici acest tip de naraţiune nu e fiabil, dacă povestitorul minte la un moment dat prin omisiune, minciună imperceptibilă, dar esenţială. Aceeaşi este părerea lui Pierre Bayard: martorul minte (ocultează), dar nu acolo unde ne face să credem Agatha Christie, ci în alt loc. Şi, iarăşi, răsturnare de situaţie, lovitură de teatru, surpriză absolută. Fidel şi în acelaşi timp infidel textului de bază, Bayard mizează pe nişte raţionamente ce se vor fără fisură. Hermeneutul se serveşte şi de uneltele detectivului, recte Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Şi demonstrează că aceştia nu sînt infailibili, că sînt oameni care se pot - şi ei - înşela. Greşeli care nu schimbă datele problemei: victimele sînt victime, crimele sînt crime, numai că asasinii sînt alţii. Nu rămîn nepedepsiţi: îi pedepseşte viaţa, îi zdrobeşte mecanismul pe care l-au pus în mişcare. Morala e salvată. Nimeni nu scapă de răspundere. Să-i spunem, aşadar, lecturii pe care o practică Pierre Bayard relectură textuală. Primează deducţia, asociaţiile, disocierile. Mai exact abducţia, cum o numeşte Umberto Eco. Ea îi permite criticului să pretindă că se sprijină exclusiv pe text. Ceea ce şi face, numai că îl aduce, pe nesimţite, să se plieze voinţei lui. Nu autorul e omniscient, ci criticul. Stăpîn absolut al lumii pe care celălalt a creat-o, dar pe care el o controlează suveran. E Diavolul şchiop, ce are acces la gîndurile şi actele personajelor. E şi Dumnezeu, pentru că împarte dreptatea şi îi pedepseşte, într-un fel, pe cei vinovaţi şi îi iartă pe alţii. Articolul de astăzi va fi mai scurt deoarece nu vreau să mă ia gura pe dinainte şi să dezvălui din greşeală soluţiile găsite de Bayard. Cărţile sînt de o vervă drăcească şi de o inventivitate uluitoare. Sînt utile şi pentru poetician, şi pentru hermeneut, şi pentru criticul literar, iar cititorul obişnuit le citeşte din pură plăcere. Şi, ca să nu se creadă că Pierre Bayard e un fel de amuseur public, iată o scurtă fişă bio-bibliografică. Născut în 1954, e profesor de literatură franceză la Universitatea Paris 8 şi psihanalist. A publicat nouă cărţi la Minuit (printre care şi o Anchetă despre Hamlet, 2002, şi una intitulată Cum să ameliorăm operele ratate?, 2000; promit să le citesc) şi una singură la Presses Universitaires de France, despre unul dintre autorii dragi mie, Romain Gary (1990). Ferice de studenţii care îl au profesor. Iar eu, dacă aş avea un asemenea psihanalist, m-aş întinde cu plăcere pe divan. P.S. Titlul articolului trimite la o celebră afacere criminală din anii ’90. Grădinarul unei doamne în vîrstă şi bogate, ce poseda o vilă în sudul Franţei, a fost acuzat de crimă deoarece victima, cu ultimele forţe, ar fi scris pe perete, cu sînge, cuvintele "Omar m’a tuer". Cum grădinarul era marocan, bănuielile au căzut asupra lui, din cauza greşelii de gramatică: fraza corectă este "Omar m’a tuée". Condamnat la închisoare, deşi îşi clama nevinovăţia, grădinarul a fost finalmente eliberat, în urma presiunilor societăţii civile. Crima a rămas neelucidată. Acolo trebuia un Pierre Bayard...