Leacul doctorului Scully
Fie că vrei lîngă Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ sau în Fundaţie, centrul Iaşiului îţi oferă cu greu un moment de răgaz în zilele noastre. Într-un trafic de cele mai multe ori aglomerat şi cu tineri din ce în ce mai zgomotoşi, istoria acestei zone – mult pomenită prin toate ghidurile turistice – pare mai degrabă să se ascundă printre teii imenşi, de teama agitaţiei şi a trecerii nemiloase a timpului.
De îndată ce treci de Spitalul de Urgenţă şi sediul Academiei Române din Iaşi, strada Lascăr Catargi apare ca o adevărată oază de linişte şi istorie ce abia aşteaptă să fie descoperită. Numită pentru prima dată Uliţa Sturdzoaiei, aici se regăsesc numeroase vile şi case vechi aparţinînd clasei de mijloc a sfîrşitului de secol XX. Pînă la apariţia primelor construcţii pe actualul bulevard Carol I (cunoscut mai bine ca bulevardul Copou), această stradă era principalul loc de promenadă pentru ieşenii înstăriţi. Fastul vechii epoci se vede în continuare, Palatul Sturdza (sediul Radio România Iaşi), sediul TVR Iaşi, Institutul European sau clădirea unde a învăţat Emil Racoviţă duc mai departe istoria fostei capitale a Moldovei.
După Şcoala „Mihail Kogălniceanu“, pe Lascăr, nr. 18 se găseşte Casa Scully sau actualul sediu al Institutului de Arheologie afiliat Academiei Române. Construită la începutul secolului al XX-lea, ea a aparţinut celebrului doctor ieşean Scully şi soţiei acestuia, Esmeralda. Cu un singur nivel, demisol şi beci, clădirea se remarcă prin micile detalii neobaroce ce se regăsesc la ornamentaţiile din fier. Stucatura şi întreg ancadramentul monumentului istoric se încadrează cu uşurinţă în neoclasicism. Curent de altfel prezent la majoritatea clădirilor de pe Lascăr.
După 1937, casa şi pămînturile din jurul acesteia au fost împărţite urmaşilor doctorului Eduard Scully în patru, iar Costică Asăvoaiei, arheolog în cadrul Institutului, spune că ea a fost donată de urmaşi Epitropiei „Sfîntul Spiridon“. Odată cu instaurarea regimului comunist, chiriaşii spaţiului s-au schimbat mai mereu. Pe rînd, a fost şi centrul Institutului de Anatomie, iar dumnealui recunoaşte că aici a funcţionat pentru o perioadă şi Chestura Poliţiei din oraş. Beciul, construit în aceeaşi perioadă, a devenit un loc de detenţie temporară.
Cei aproape 710 m2 pe care-i ocupă în acest moment institutul sînt contestaţi într-un proces început în 2003. Din această cauză, acţiunile de reabilitare au fost complet blocate. Treptele par a fi îndoite de la miile de paşi care au călcat pe ele, iar printre crăpăturile de la baza coloanelor se observă cărămizile roşii roase. Cele opt încăperi – să nu uităm şi de cele patru camere de la demisol – poartă aceeaşi pecete a neputinţei, iar o bună parte din mobilierul în care sînt ţinute artefactele este din 1970.
În anexele clădirii, construite mult mai tîrziu decît clădirea principală, a stat la început personalul din casă, iar ulterior, în perioada regimului comunist, au devenit locuinţe pentru chiriaşi. Singura modernizare prin care au trecut pare a fi uşa metalică de la intrare, iar în momentul de faţă aici se regăsesc birourile unde îşi desfăşoară activitatea membrii institutului.
Bucăţi din stucaturile ferestrelor sînt căzute la pămînt, iar cele care mai rezistă par să se mişte la viitoarea deschidere a unui geam. Acesta-i acoperit la rîndul său de un grilaj metalic asupra căruia trecerea timpului se vede prin petele de rugină. Singura renovare importantă la care a fost supusă această clădire datează de acum treizeci de ani, cînd Institutul de Arheologie s-a mutat aici.
Din nefericire, pînă în momentul în care procesul nu va fi soluţionat, nu se poate face nici o intervenţie. Conducerea speră totuşi că va cîştiga litigiul. Pe lîngă găsirea unui nou sediu, se pune problema transportării artefactelor din clădire. Costică Asăvoaie recunoaşte că în joc este pusă o bună parte din patrimoniul naţional, strîns de mai bine de trei generaţii de cercetare. Aflate într-o stare precară, mutarea acestora ar însemna chiar şi distrugerea unora, atîta timp cît nu sînt mînuite cu grijă.
Ironia sorţii face că amplasamentul de pe strada Lascăr Catargi urma să intre într-un proces de reabilitare chiar în vara lui 2003; din păcate, cu doar cîteva luni înainte a început conflictul la tribunal, iar de atunci au intrat într-un impas. Din nefericire, fosta casă Scully nu este singura care se află în această situaţie. Institutul de antropologie, de Istorie sau de Biologie îşi desfăşoară activitatea în condiţii asemănătoare, iar clădirile nu au mai trecut printr-o reabilitare majoră. Ca şi cînd ar vrea să facă în ciudă valorii acestei clădiri, la intrarea în curte se găsesc pubelele de gunoi. Se pare că aerul de „contemporaneitate“ al acestora face aceeaşi notă discordantă ca restul clădirilor moderne construite în zonă.
George Gurescu este redactor la revista Opinia veche din Iaşi.
