În zig-zag
Ca bun român şi publicist conştiincios ar trebui să scriu acum despre euroalegeri şi despre referendum. Mărturisesc că elanul îmi lipseşte. Campania electorală a fost leşinată, emisiunile în care se înfruntau candidaţii semănau cu nişte concursuri "Cine ştie cîştigă": întrebări stupide, răspunsuri pe măsură. Şi duminica, ziua votului, a curs în aceeaşi notă. Doar Realitatea TV a încercat, profesionist de altfel, să întreţină atmosfera. În rest - meciuri (proaste) de fotbal şi tragerea la sorţi a grupelor preliminare de la Campionatul Mondial. Am căzut cu Franţa şi inima mea va fi sfîşiată. Chivu sau Thierry Henri? Mutu sau Vieira? La vot, lume puţină. Chiar a mizat Traian Băsescu pe o prezenţă de 50%? Mă îndoiesc. Şi dacă n-a crezut, de ce a mai făcut referendum? Intelectualii s-au împărţit. Unii au mers la vot, alţii au declarat grevă electorală. A fost, pentru cei din urmă, un mod de a-şi exprima starea de lehamite. Şi totuşi, seara, surprize. Ba chiar surprize plăcute. PRM n-a atins pragul de 5%, în ciuda îndemnului rimat al lui C.V. Tudor: "Să mergem cu toţii la vot / Să dăm mafiei beste bot" (citez din memorie). Lovituri peste bot au fost, dar nu acolo unde se aştepta tribunul. El şi-a anunţat demisia din Parlament - încă o veste bună. Să sperăm că se ţine de cuvînt. Am scăpat şi de Madam Buruiană în Parlamentul European. La Realitatea TV, după-amiază, emisiune cu tineri politicieni: eternul Ponta, eterna Elena Udrea şi eternul Guşă. Omniprezent pe micul ecran, acesta din urmă a văzut şi el cît îl simpatizează electoratul. Şi Dan Voiculescu ar trebui să se ţină de cuvînt. Cît despre Becali, altă creaţie mediatică, balonul s-a dezumflat. Dar pentru el lucrurile sînt mai simple: diavolul s-a băgat peste tot, partidele politice sînt totuna cu dracul. Va candida la preşedinţie în 2009 şi doar dacă eşuează, se retrage din politică. Îl vom mai suporta doi ani, cu complicitatea vinovată a animatorilor TV. Am mai tras cu ochiul la televizor, dar mi-am continuat lecturile începute săptămîna trecută în trenul Bucureşti - Iaşi. Alessandro Piperno, Proust Antijuif (Liana Lévi, 2007). Un eseist italian tînăr (născut în 1972), pare-se briliant, provenind dintr-o familie mixtă, tatăl evreu şi mama catolică: invers ca la Proust. Ideea centrală a cărţii este că ascendenţa evreiască a reprezentat pentru Proust o rană deschisă pe care a încercat s-o ascundă prin ambiguitate. Proust ar fi un Hibrid (curios, nu altceva spunea G. Călinescu, dar în alt context): "El este un pic evreu, dar şi victimă a evreilor, un pic catolic, dar în acelaşi timp îi detestă pe catolici". Eroul proustian se sparge în zeci de ipostaze contradictorii şi, în ultimă instanţă, insesizabile: "Proust a trebuit să sacrifice totul în numele Hibridului: egoism, narcisism, pasiune politică, iubire dezinteresată, bucurii exclusive, pe scurt, tot ceea ce ne face viaţa suportabilă şi uneori agreabilă". Perspectivă seducătoare, dar nu întotdeauna susţinută de text. O anume furie speculativă care se consumă, pe alocuri, în gol. Proust e deseori citat în masivul tom (714 pagini, format mare) semnat de Bernard Frank, cu titlul 5, rue des Italiens (Grasset, 2007). Rue des Italiens numărul 5 a fost, vreme de mulţi ani, sediul ziarului Le Monde. Bernard Frank a avut o rubrică săptămînală în Le Monde între 1985 şi 1989; după aceea l-am citit în Le Nouvel Observateur, pînă la moartea lui, pe 3 noiembrie 2006. Cronicile din ziar ("le grand quotidien du soir", cum i se spune), se (re)citesc şi astăzi cu aceeaşi încîntare. Bernard Frank, figură emblematică a vieţii literare pariziene, trăia numai prin şi în literatură. Ceea ce nu-l împiedica să se intereseze şi de politică şi să comenteze, spre exemplu, alegerile parlamentare. De o erudiţie formidabilă, făcea conexiuni surprinzătoare, trecea de la o carte la alta şi de la un autor la altul cu o uşurinţă neverosimilă. Îşi organiza cronicile ca pe un triptic, partea a treia fiind consacrată de obicei evocării unei mese bune la un restaurant sau unei călătorii în timpul căreia, bineînţeles, citea. A dovedit precocitate literară (se născuse în 1929 şi a publicat prima carte la 24 de ani), a avut momentele lui de glorie de care n-a vrut să profite. A fost, în fine, unul din cei mai subtili degustători de literatură, cu un fler care nu dădea niciodată greş. O lectură pe cît de profitabilă, pe atît de reconfortantă.
