În mîinile femeilor

O femeie cancelar, o femeie la conducerea Bisericii Evanghelice reprezintă mai mult decît simple cezuri în istoria puterii laice şi religioase din Germania şi din Europa. Unul dintre user-ii site-ului nostru pe Internet îşi exprima condescendent mirarea că o ţară a ajuns să fie guvernată de o femeie şi să aibă ca ministru de Externe un homosexual. Mă întrebam cum va reacţiona acelaşi user la auzul veştii că o femeie a fost aleasă la conducerea Bisericii Evanghelice. Dar mă mai încerca şi o altă nedumerire: ce ar fi spus Martin Luther dacă ar fi ştiut că la aproape 500 de ani după ce şi-a ţintuit tezele pe poarta bisericii din Wittemberg, marcînd astfel începutul Reformei, soarta Bisericii Evanghelice din Germania avea să fie încredinţată, pentru prima oară în istorie, unei femei-mamă a patru fete, divorţată, hărăzită cu putere de convingere, talent retoric, charismă şi forţă de decizie ", intuind în momentele de suferinţă prin care i-a fost dat să treacă, în timpul unei boli, că, aşa cum avea să declare ulterior, mai adînc decît în mîna Domnului nu poate cădea? Margot Kässmann este succesoarea episcopului Huber la înalta funcţie. Ascensiunea nu şi-a datorat-o unor oportunităţi de moment, nici hipercorectitudinii politice, ci în primul rînd unei vocaţii care a contravenit nu principiilor religioase, ci convingerilor laice ale lui Martin Luther. Mai exact, concepţiei sale despre femei. Pentru marele reformator, locul femeii este în bucătărie, toate relele din lume se trag cînd femeia nu ştie să gătească; ea este vorbăreaţă de la natură, are arta rostirii cuvîntului, retorica, în degetul mic, în timp ce bărbaţii cu mare trudă şi-o pot însuşi, dar mai bine ar fi ca femeile să fie gîngave şi să nu poată vorbi. Tot ponosul omenirii se trage de la femeie, căci dacă Adam nu ar fi păcătuit, n-am fi avut nevoie de pîine, am fi mîncat numai poame. Sînt doar cîteva citate pe care G. Călinescu le reţinuse din lectura celebrelor Discursuri conviviale ale lui Martin Luther, presărîndu-le apoi în deliciosul său text "Doamna Luther", din volumul Scriitori străini. Din lectura aceluiaşi text se mai poate afla ce părere avea Jules Renard despre propria sa soţie, şi cît de puţin măgulitor îşi descria nevasta blîndul Emil Gârleanu. Dar să revenim la doamna Luther care, înainte de a fi devenit soţia reformatorului Bisericii, se numea Katharina von Bora, o persoană dintru început orice altceva decît supusă şi tăcută. De spiţă nobilă, călugărită la ordinul benedictin, ca şi legendara Hildegard von Bingen, o altă rebelă a Bisericii Catolice, Katharina a fugit de Paşti, în anul 1523, însoţită de alte măicuţe, din mănăstirea Nimbschen din Grimma. A făcut-o cu binecuvîntarea lui Martin Luther, spre a răspîndi ideile acestuia în familiile de credincioşi, devenind doi ani mai tîrziu consoarta marelui reformator. Avea să-i dăruiască mai mulţi copii, să-l sfătuiască, să-l cicălească şi oblojească " povesteşte Călinescu, presărîndu-şi observaţiile cu citate amuzante şi picante, în original, extrase din scrierile lui Martin Luther. Femeile au fost dintru început excluse din structurile de putere ale clerului creştin, poate după ce antichitatea "păgînă" le rezervase unora rolul de mari preotese, recunoscîndu-le altora harul profeţiei. Cît despre setea de putere, curajul de a o prelua intrînd într-o acerbă concurenţă cu bărbaţii, acestea nu au fost decît arareori apanajul femeilor, nevoite secole de-a rîndul să acţioneze eficient, din umbra alcovului şi din culisele scenei politice. Întîmplarea face ca Margot Kässmann să fi fost aleasă în fruntea Bisericii Evanghelice în aceeaşi perioadă în care Angela Merkel, prima femeie cancelar a Germaniei, fiică de pastor luteran, îşi lua în primire al doilea mandat. Întîmplarea mai face ca în aceeaşi săptămînă în care Margot Kässmann era unsă în funcţie, pe marile ecrane din Germania să fi fost lansat filmul Papesa, o ecranizare a romanului cu acelaşi nume, un best-seller mondial al anului 1996, al scriitoarei Donna Woolfolk Cross. Povestea Johannei, născută în anul 814 într-un sat din Saxonia, în familia unui preot fără suflet, care ajunge sub straie monahale bărbăteşti pînă în anturajul Papei Sergius, trecînd drept posibil succesor al acestuia, are toate ingredientele unui basm avînd la bază un sîmbure de scandal. O biserică în care preoţilor li se impune celibatul, care interzice divorţul, care elimină femeile din ierarhiile instituţiei nu avea cum să admită instalarea femeii în Sfîntul Scaun, decît în "travesti" masculin. Păcat şi erezie! Totuşi, povestea Johannei apare în peste 500 de documente de tot felul, între altele şi în scrierile lui Boccaccio şi Petrarca. Cît despre soarta Vaticanului în mîinile unei "Papese"" acesta ar fi fost un subiect apt să dea apă la moara luteranismului, să potenţeze criticile la adresa papalităţii, a depravării ce domnea la Roma, incapabil să spulbere însă legendarul misoginism al lui Martin Luther. Şi care este situaţia azi? Dacă Biserica Evanghelică, la a cărei conducere se află acum Margot Kässmann, va trebui să facă mai puţin riscantă larga ei deschidere spre lume, ferind-o de o prea accentuată diluare a doctrinei, de transmutaţia teologiei în morală, de prea marele amestec în treburile lumeşti, Biserica Catolică pare a se cantona în continuare pe litera dogmei, mizînd prea mult doar pe forţa doctrinei de a insufla credinţa. Ambele Biserici se confruntă actualmente cu exodul enoriaşilor. De ce nu ar fi oare posibil ca tocmai o femeie să reuşească imposibilul? Un prim pas istoric " cum se tot spune " a fost făcut prin alegerea vajnicei, îndîrjitei, dar fragilei preotese, fost episcop de Hanovra, în fruntea unei instituţii a cărei soartă a fost pînă deunăzi pusă exclusiv în mîna bărbaţilor. noiembrie 2009, Bonn