N-am prea urmărit articolele apărute în primăvară, ce "aniversau" cei patruzeci de ani scurşi de la revoltele studenţeşti din mai ’68. Subiectul îmi era cunoscut, îmi formasem o părere şi, oricum, socoteam că se dădea prea mare importanţă unor evenimente care se ilustraseră mai curînd prin partea lor de comedie şi de infantilism politic (ca să nu mai spun că punerea în relaţie a lui mai ’68 cu Praga ’68 m-a scandalizat întotdeauna). Comentariul ce urmează - defazat, fireşte - se datorează unei cărţi care mi-a căzut întîmplător în mînă: Mai 68, Baricade sau reforme (ed. Alphée, Jean-Paul Bertrand, 1988). Autorul ei este Alain Griotteray, om politic şi jurnalist cunoscut (a creat Le Figaro Magazine, unde a fost multă vreme editorialist). Cartea cuprinde două părţi: reeditarea unui eseu scris "la cald" şi publicat în septembrie 1968 la Fayard, precum şi texte recente care propun o privire retrospectivă. Spre surprinderea mea, am aflat multe lucruri pe care nu le cunoşteam (sau nu le acordasem atenţie), precum şi o analiză pe cît de coerentă, pe atît de lucidă, cu trimiteri la actualitatea imediată. Alain Griotteray este un liberal şi un conservator. Nu e greu de ghicit care este viziunea lui asupra evenimentelor. Este totodată un inamic al corectitudinii politice, ceea ce îi permite să spună cu voce clară şi răspicată ceea ce alţii îndrăznesc să şoptească, eventual, într-un cerc restrîns de prieteni intimi. Cîteva exemple vor vorbi, cred, de la sine. Una din problemele care-l preocupă pe Griotteray este starea prezentă a şcolii. De la imaginea de odinioară a liceului "cazarmă" s-a ajuns la imaginea liceului "haos". A dispărut disciplina, înlocuită de dezordine. A dispărut respectul faţă de profesor. S-a împlinit, astfel, sloganul din mai ’68 "Totul este permis". Deja în ultimii ani ai regimului De Gaulle, istoria era marginalizată, înlocuită de "activităţi care trezesc spiritul". Şcoala s-a politizat. Nu puţini sînt profesorii care distribuie manifeste elevilor. Universităţile, simboluri ale libertăţii spiritului, s-au transformat în bastioane totalitare. S-au creat tot soiul de consilii, organisme, comisii ce grevează bugetul statului şi nu servesc la nimic. La 10-11 ani, un elev din patru sau din cinci nu ştie să scrie şi să citească. În 1968, Universitatea Nanterre (de unde au pornit tulburările) era un campus izolat, rupt de restul societăţii. Acolo s-a produs îndoctrinarea studenţilor, cititori fanatizaţi ai lui Mao şi Troţki. Nu ştiam că Universitatea "progresistă" de la Vincennes, înfiinţată imediat după evenimente, a fost ridicată într-un spaţiu unde erau interzise construcţiile! Şi asta ca să se dea satisfacţie imediată contestatarilor. Ea a fost mutată ulterior la Saint-Denis. E drept, goşiştii nu erau lipsiţi de simţ practic: îşi vindeau textele la Paris-Match! A doua problemă actuală asupra căreia autorul insistă este imigraţia. În 1989, însuşi preşedintele Mitterrand a declarat: "Franţa secolului XXI va fi africană!". De-a lungul secolelor, francezii au primit şi au asimilat atîţia imigranţi încît englezii numeau Franţa "melting-pot"-ul Europei. Cei sosiţi în ultima vreme refuză să devină francezi, să vorbească franţuzeşte. 1968 a instaurat o politică de toleranţă oarbă şi indiferentă. Impunerea în forţă a islamismului a complicat şi mai mult lucrurile (vezi şi cartea lui Charles Pelegrini - Periferii în flăcări sau aceea a lui Jean-Claude Barreau, fost director - numit de Mitterrand - al Oficiului Naţional pentru imigraţie - Franţa va dispărea oare?). Islamul este numit, respectuos, "a doua religie a Franţei", Jacques Chirac, admiţînd acest lucru, a încercat să reamintească faptul că principiul laicităţii permite coabitarea tuturor cetăţenilor, indiferent de confesiune. Musulmanii sînt însă nemulţumiţi, deoarece sînt obligaţi să "suporte" (citatul e autentic) sărbătorile creştine. Primarul Parisului le-a dat satisfacţie: a desfiinţat creşa de Crăciun din faţa Primăriei (o foarte veche tradiţie) şi a înlocuit-o cu un patinoar. Tarik Ramadan, intelectual islamist, vorbeşte de Franţa ca despre un "teritoriu". Iar Griotteray citează un pasaj patetic din Julien Green, care deplînge decăderea limbii franceze şi înlocuirea ei cu un "limbaj de trib". Mai are sens să mai vorbim de vandalismele şi brutalităţile incredibile din periferii? Viziune apocaliptică? Foarte probabil, dar avem a face cu realităţi incontestabile. E un fel de nou München, aşa cum în 1968 intrarea comuniştilor la guvernare părea inevitabilă, repetîndu-se astfel "le coup de Prague" din 1948. Griotteray caută totuşi soluţii. Iată, foarte rapid, cîteva dintre ele. Revigorarea ideii de demnitate umană. Continuarea procesului de construire a unei Europe puternice şi coerente. Reforma statului. Schimbarea mentalităţilor. Lupta împotriva sclerozei administrative. Combaterea nihilismului şi a degringoladei morale. Restabilirea rolului social, uman şi educativ al familiei. Un examen de conştiinţă colectiv. Şi - conchide Griotteray - liberalismul nu trebuie confundat cu abdicarea în faţa responsabilităţilor. Altfel, va trebui să constatăm dispariţia unei civilizaţii.