Devenirea Europei

"Adevărul este că Mozart, Pascal, algebra lui Boole, Shakespeare, regimul parlamentar, bisericile baroce, Newton, emanciparea femeilor, Kant, Marx, baletul lui Balanchine etc. nu răscumpără ceea ce această civilizaţie a revărsat peste lume. Rasa albă este cancerul omenirii. Doar rasa albă - cu ideologiile şi invenţiile ei - eradichează civilizaţiile autonome peste tot unde ea se întinde, doar rasa albă a răvăşit echilibrul ecologic al planetei şi ameninţă acum însăşi existenţa vieţii." Rîndurile de mai sus au fost scrise de Susan Sontag în 1967. Comentariile sînt de prisos. Nu e vorba de una dintre lamentaţiile pe care le emit cei care au fost numiţi "declinologi", ci de o ură viscerală faţă de moştenirea culturală europeană. Împotriva unor astfel de afirmaţii aberante, mai numeroase decît se crede îndeobşte, înţelege să reacţioneze Jean-François Mattéi în Privirea vidă. Eseu asupra epuizării culturii europene (Le regard vide. Essai sur l’épuisement de la culture européenne, Flammarion, 2007; din Mattéi s-a tradus în româneşte, în 2005, la Editura Paralela 45, Barbaria interioară). Profesor şi filozof, Mattéi e de o erudiţie care impune respect. Cartea lui conţine nenumărate referinţe la mitologia antichităţii, la filozofii greci, la teologia creştină, la umaniştii Renaşterii, la literatură, la Kant, Hegel, Nietzsche şi Wittgenstein, ca să nu mai vorbim de filozofii, istoricii şi eseiştii contemporani. Pentru autor, a prezerva diversitatea culturală înseamnă a prezerva identitatea culturilor. Or, astăzi (şi aici el se întîlneşte cu Pierre Manent) dreptul la diferenţă, atît de (demagogic) invocat, tinde să se impună în faţa dreptului la identitate. Despre cultura europeană a ajuns să se spună (aţi văzut o mostră mai înainte) că ameninţă celelalte identităţi culturale. Cartea este o istorie şi o radiografie a culturii europene, văzută ca un creuzet unic, în care au intrat, cu profit, şi influenţele venite din exterior. Tema unificatoare a acestei poveşti a devenirii Europei este tema privirii. Privirea europeană nu este la fel cu aceea a culturilor altor popoare, care nu şi-au părăsit niciodată teritoriile: e o privire care s-a orientat în trei direcţii - către lume, pentru a construi o filozofie raţională, către cetate, pentru a întemeia un ideal de justiţie de care să profite toţi oamenii, şi către sufletul care comandă privirea omului, pentru a instaura o educaţie a civilizaţiei. Polaritatea Europa-Asia a fost, încă din Antichitate, o polaritate între civilizaţie şi barbarie. Grefa creştină a adus, printre altele, universităţile şi, printr-un Silvio Piccolomini, substituirea termenului de "Europa" prin acela de "creştinătate". Europa şi-a căutat unitatea în chiar conflictul dintre forţele multiple din care este compusă. Luminile au venit cu privirea critică. Ideea de civilizaţie a fost o construcţie teoretică. Citîndu-l pe Jan Patocka, Mattéi aminteşte că "preocuparea pentru suflet" a reprezentat, pentru filozoful ceh, principala caracteristică a moştenirii europene; "sufletul Lumii" - spune Patocka -, luarea în consideraţie a totalităţii lumii şi a vieţii. Cultura europeană înseamnă dorinţă de cunoaştere a lumii, exigenţă de dreptate şi vocaţie a sufletului de a se cunoaşte pe sine însuşi. Privirea asupra lumii se ridică de la singular la universal, de la efemer la durată. Privirea pătrunzătoare, indignată şi cea care ia distanţă au condus la ideile de justiţie şi echitate, la descoperirea demnităţii omului. Dorinţa de libertate a fost, apoi, motorul sufletului european. Cultura europeană şi-a asumat identitatea proprie, dar şi vocaţia de a fi universală. Doar Occidentului, în fine (rezum destul de brutal), îi este proprie capacitatea de contestare internă, de punere în discuţie a propriilor idei şi a propriilor instituţii. Se mai recunoaşte astăzi Europa pe sine însăşi? Urmîndu-i pe Walter Benjamin şi pe Hannah Arendt, Mattéi arată ravagiile pe care le-au produs "cultura de masă" şi "arta de consum". Avem a face cu o gravă criză a sensului, cu o oboseală sterilizantă, cu o "dezagregare a vieţii" (Husserl). Continentul european nu mai este un model cultural. Cele două războaie mondiale au însemnat triumful dezastruos al unei logici a morţii. Cu hitlerismul şi cu comunismul, Europa a regresat în barbarie, reducînd fiinţa umană la ideile de rasă şi de clasă. Filozofii contemporani - Derrida, Deleuze - au ales strategia suicidară a deconstrucţiei identităţii europene. "Am pervertit critica: am pus-o în serviciul urii faţă de noi înşine şi faţă de lumea noastră (...) Mai rău, critica ne-a servit ca să justificăm tiraniile" - scrie Octavio Paz. Simptomatic îi pare lui Mattéi refuzul de a înscrie patrimoniul creştinismului în preambulul Constituţiei europene. Un Cristopher Lasch vorbeşte de "cultura narcisismului", de o criză generală a culturii occidentale. Charles Taylor adaugă individualismul exacerbat, tehnicizarea şi instrumentalizarea excesive, atomizarea indivizilor. Este era vidului, după formula lui Lipovetsky - dezafectare politică, eroziune a autorităţilor, primat al valorilor hedoniste, subiectivitate totală fără scop şi fără sens. Totul stă sub semnul efemerului, al zappingului mental. Un specialist în materie, Jean Clair, vorbeşte despre "agonia artei", despre un cult al insignifiantului, al efemerului şi al sordidului. E un "orizont plumbuit" (formula îi aparţine lui Baudelaire), privirea e acum vidă. Pentru Jean-François Mattéi, urgenţa este de a reabilita spiritul european. Îl aduce în ajutor pe Leszek Kolakowski care, în exil la Berkeley, nu ezita să clameze superioritatea culturii europene, singura ce a inventat universalul şi l-a propagat în toate domeniile vieţii intelectuale, sociale şi politice: "Afirmăm apartenenţa noastră la cultura europeană - scrie Kolakowski - tocmai prin capacitatea noastră de a păstra o distanţă critică faţă de noi înşine, de a dori să privim prin ochii celorlalţi". Trebuie regăsit simţul măsurii, trebuie ca Europa să pună de acord nostalgia pentru un timp pierdut cu dorinţa de a se întîlni cu timpul regăsit. Altfel, avertizează Jean-François Mattéi, "a spune, cu Patocka, că Europa a murit, sau - cu Valéry - că în ce priveşte cultura ea se află în agonie înseamnă să lăsăm a se înţelege că trăim epoca morţii omului".