Cum procedează Mafia
Teribil de ingrată e încercarea de a întreţine această rubrică în fiecare săptămînă. Nu fiindcă nu s-ar găsi subiecte: din păcate, atacurile asupra patrimoniului bucureştean de arhitectură se produc mai rapid decît li se poate ţine socoteala. Dar dacă e nevoie, pentru o casă ameninţată, să i se refacă istoria, cu toate legăturile în epocă prin care ea aparţine unui context cultural sau politic, nu mai e deloc uşor. Pe de altă parte, angajarea în această campanie înseamnă şi denunţarea comportamentului unor autorităţi care ştiu sau nu ştiu ce fac, deci cedează presiunii investitorilor imobiliari, din corupţie sau indiferenţă. Totodată, mai înseamnă consilierea proprietarilor unor clădiri de interes istoric ca să realizeze ce pagubă ar aduce comunităţii cîştigul lor personal, care, chiar dacă li se pare mare, va fi incomparabil inferior celui dobîndit de cumpărătorul care se pregăteşte să suprime casa bătrînească şi să ridice în locul ei un hotel. De data asta va fi vorba, şi nu pentru ultima oară, de manevrele prin care o asemenea afacere îşi face drum. Strada Pictor Artur Verona, de la cinematograful "Patria" pînă la biserica anglicană, se numea odinioară D. A. Sturdza, fiindcă fostul prim-ministru liberal, căruia Academia Română îi datorează prima ei organizare temeinică, a locuit în casa, cu faţada spre bulevard, în care se află astăzi Librăria Cărtureşti. Ca monument istoric, are dreptul la o zonă de protecţie în jurul ei. Cu toate acestea, numărul 15, imobilul imediat următor, lipit spate în spate cu casa Sturdza, după ce a fost ocupat mulţi ani de zile de administraţia Teatrului "Ion Creangă", a apărut acum în reclama unui întreprinzător. Ca şi cum s-ar fi obţinut deja o derogare de la planul urbanistic zonal (aceste încălcări ale legii sub un pretext iarăşi legal seamănă cu ce se cheamă în vocabularul bisericesc tradiţional "iconomie", adică o concesie faţă de sfintele canoane). Aşa că, pentru a atrage cumpărătorii, li se spune că pe acest lot de 1494 m2 există două clădiri de la începutul secolului trecut, care se întind una pe 900 m2 şi cealaltă pe 250 m2. Deschiderea la stradă este de 20 m, iar înălţimea maximă atinsă de prima casă nu depăşeşte 13 m. Clientul este ispitit să adopte o transformare a locuinţei principale prin care zece etaje s-ar suprapune parterului, pe cînd din fosta locuinţă a servitorilor s-ar înjgheba un P+4. Prima casă, parter şi etaj (piano nobile) la care se urcă pe o monumentală scară de marmură, seamănă cu C.O.Ş.-ul din Piaţa Lahovary, fiind probabil proiectată de acelaşi arhitect de şcoală franceză, I.D. Berindei, care a construit în 1914 Casa Assan. De altfel, toată strada, pe vremuri, înşira pe două rînduri locuinţele unor oameni politici, de la conservatorul Marghiloman la liberalii Carada şi Procopiu, sau diplomaţi, ca Al. Iacovaky sau Stanislas Alfonsovici Poklewski-Koziel, ultimul reprezentant la Bucureşti al Rusiei ţariste. Singura casă care mai este identificată în prezent ca monument istoric este aceea de la colţul cu Pitar Moş în care a trăit arhitectul Ion Mincu. Alt proiect pe care l-am denunţat se bazează pe demolarea numerelor 16 din Dorobanţi şi 27 de pe Eminescu, avînd intenţia de a împlînta acolo nişte zgîrie-nori. După datele pe care le-am avut la dispoziţie, cel mai recent şi mai ambiţios dintre cumpărători vine din Israel şi a plătit pînă acum patru milioane de euro! Vă daţi seama că cine a achiziţionat cu un asemenea preţ cele două case boiereşti de la 1900 se va lupta pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi îndeplini intenţia. Să ştie însă că a găsit aici oameni la fel de hotărîţi să împiedice ştergerea trăsăturilor de veche Europă pe care Bucureştii le-au mai păstrat. Valoarea unor clădiri ca acelea de care e vorba nu ţine doar de arhitectura lor, este una simbolică. Nu vrem să vedem oraşul nostru tratat ca un teritoriu de colonizare!
