Cinema Dacia

Am crezut altădată că n-o să-mi ajungă subiectele pentru fiecare săptămînă: acum, cu viteza cu care se dărîmă vechiul Bucureşti, mi-ar trebui un cotidian. Aţi fost vreodată la cinema Dacia? Era pe Calea Griviţei, nr. 137, la colţul cu strada Atelierului, avînd în spatele său Piaţa Matache. Pe acelaşi trotuar cu Hotel Nord, devenit între timp IBIS, şi între ele a mai apărut un hotel nou, Hello. Fostul cinematograf se găseşte ceva mai încolo, spre răspîntia cu Calea Buzeşti, unde, după cum ştiţi, era alt cinema de cartier, Feroviarul, care de mulţi ani a devenit o ruină. Aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe acesta pe care îl plîngem azi. Cinema Dacia este lăsat să moară. Fără geamuri şi tocuri, ferestrele se cască larg. Din acoperiş lipsesc bucăţi mari, deschizînd dinadins nişte pîlnii prin care năvălesc ploile ca să distrugă ce o mai fi rămas înăuntru. E nevoie de imaginaţie ca să ne închipuim luxul interbelic al acestei săli. Afară, faţadele, cele două de pe colţ, sînt ornate cu basoreliefuri pe jumătate roase. Se mai pot distinge scene de dans sau de sport şi, pe Calea Griviţei, chiar o scenă macabră: o tînără fată pe care o răpeşte Moartea, un schelet călare. Nimeni nu mai ştie cine a fost sculptorul, nici nu e clară ideea care i-a condus mîna. Totuşi, e sigur că un asemenea exemplu de artă, chiar de nivel semi-artizanal, dar interesant prin destinaţia sa originală, merită să fie păstrat. Iarăşi mă întreb cui îi aparţine clădirea, cui i-ar reveni deci răspunderea de a o împiedica să se prăpădească. Ca orice cinema înainte de 1990, era proprietatea statului, dar altădată, cînd se numea Marconi, prin anii ’20 ai secolului trecut? Există moştenitori care au revendicat imobilul, l-au recăpătat şi aşteaptă ca, prin demolarea lui, să facă marea afacere din care s-ar îmbogăţi? Sînt două feluri de a vedea această problemă, care se pune aproape la fiecare dintre restituirile menite să repare confiscarea de către regimul comunist. De cele mai multe ori, familiile la care s-a întors proprietatea nu mai au mijloacele dinainte de război. O casă în Bucureşti, din cele atît de frumoase pe care le vedem în paragină, avea în spate o moşie. Aceea s-a recuperat sau nu, oricum moştenitorii doresc să vîndă, şi situaţia de monument istoric, în care se află şi vechiul cinematograf, limitează libertatea cumpărătorului de a modifica aspectul iniţial al clădirii. Cine ar vrea să investească într-o ruină? În schimb, cînd terenul va fi deschis unei noi construcţii, amplasarea pe Calea Griviţei este foarte atrăgătoare. Mărturisesc că nu simpatizez cu justificarea pe care o încearcă proprietarii. Bănuiesc că, atunci cînd, să zicem, au redobîndit imobilul, el nu era în halul în care este în prezent. Avînd de ales între cheltuiala din ce în ce mai mare a restaurării şi cîştigul pe care demolarea îl va face posibil, proprietarii, în general, nu stau mult pe gînduri. Ce-i drept, legea prevede un ajutor din partea statului pentru întreţinerea monumentelor istorice aflate în proprietate privată, dar aplicarea acestei prevederi se poticneşte de diverse dificultăţi, pe care criza actuală le va creşte. Şi povestea, pe care am auzit-o de nenumărate ori, se repetă. Prea mult din Calea Griviţei a fost deja sacrificat exigenţelor modernizării. Atmosfera acestei caracteristice artere bucureştene nu mai supravieţuieşte decît pe alocuri. Şi cum s-ar fi putut menţine, cînd natura social-economică a populaţiei cartierului s-a schimbat? Să ne aducem aminte ce vedea acolo, acum mai bine de un secol, unul dintre preoţii de la Sfinţii Voevozi, a căror parohie se întindea pînă spre Gara de Nord: "magazine cu coloniale, băuturi spirtoase, berării, bragagerii, brutării, simigerii, birturi, tutungerii, cofetării, neguţători ambulanţi cu mărunţişuri de mîncare, hotele, cafenele cu petreceri de noapte, dintre care în vreo două cîntă şi joacă turcoaice după obiceiul oriental" (Pr. Ec. Vasile Pocitan, Notiţe istorice asupra bisericii Sf. Voevozi din Bucureşti, Bucureşti, 1904, pp.102-103). Partizanii modernizării sînt duşmanii de moarte ai unor unghere din oraşul vechi, cum ar fi cinematografele Feroviarul şi Dacia, fiindcă ar vrea blocuri salubre şi impersonale cu KFC sau McDonald’s la parter. Am regretul (pentru dînşii) să le comunic că nu s-au născut în Omaha sau în Oregon. Hotărîrea lor de a veni de hac Valahiei ancestrale va mai găsi, încă o vreme, ici-colo, rezistenţă.