Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (I)

Răsfoind reviste vechi, am dat peste relatarea unui călător francez, din care se vede cum arăta capitala "Valahiei" acum 170 de ani. Informaţiile care urmează se găsesc în Magasin universel din 1836 şi mi se pare că n-au fost încă observate la noi. "Oraşul acesta, stropit de rîul Dumboviţa, este situat într-o adîncitură, de aceea străzile sînt tare murdare şi aerul ce se respiră acolo foarte nesănătos. Străzile erau, pînă de curînd, acoperite cu bîrne mari aşezate transversal, aşa că li se zicea poduri, nume pe care l-au păstrat, deşi cele principale sînt acum pavate cu bucăţi de stîncă aduse de la munte. Casele din oraşul propriu-zis n-au, de obicei, decît un singur etaj, iar zidurile lor de cărămidă au un metru grosime. Acest fel de a construi este impus de veşnica teamă de cutremurele de pămînt, a căror frecvenţă şi intensitate au fost uneori fatale celor care nesocoteau precauţiile acestea. Pentru a acoperi casele se folosesc scîndurele de brad; totuşi unele dintre ele sînt acoperite cu olane sau chiar cu plăci de tablă. Numeroasele mahalale care înconjură oraşul sînt adevărate sate, înfăţişare pe care le-o dă construcţia lor. La Bucureşti nu-i de văzut nici un monument naţional sau istoric. Urmele unei şosele construite de romani, zisă calea lui Traian, care ducea de la Dunăre în Transilvania, şi biserica clădită la Curte de Argiş de către Radu Negru sînt singurele monumente care amintesc de cîteva evenimente care s-au petrecut în Valahia. Într-o zi senină, panorama Bucureştilor are un efect puternic şi produce asupra europenilor o impresie adîncă, ce le trezeşte amintirile feerice pe care le au despre Orient; ochii lor sînt orbiţi de strălucirea cupolelor metalice de la două sute de biserici; poveştile din O mie şi una de nopţi le revin în minte; nu mai respiră decît parfumul de santal şi aloe; ei înaintează spre oraşul fermecat, unde cea mai dezolantă dintre realităţi înlocuieşte îndată iluziile lor poetice. Populaţia Bucureştilor nu depăşeşte nouăzeci de mii de locuitori, în parte greci, armeni şi evrei, ale căror costume variate oferă o privelişte destul de pitorească. Nobilii, cunoscuţi sub numele de boieri, se bucură de venituri considerabile, provenind de la proprietăţile lor, şi îşi au casele aşezate în mijlocul unei curţi întinse, împrejurul căreia există cîte un mic sat, locuit de slugile şi de robii care îndeplinesc diferitele funcţii de bucătari, brutari, vizitii, grăjdari. Exteriorul şi interiorul acestor case sînt tencuite cu var, iar mobilierul apartamentelor este în parte după gustul oriental, în parte compus din mobile europene. Costumul naţional al boierilor nu se deosebeşte de acela al turcilor bogaţi din Constantinopol, numai că ei înlocuiesc turbanul cu o enormă căciulă de formă aproape sferică, din blană de Astrahan, pe care o numesc calpac. Lasă să le crească barba de care au cea mai mare grijă. Unii se rad în cap ca măsură de curăţenie. Tinerii de ambe sexe au adoptat costumul european; croitori germani şi francezi îi îmbracă pe bărbaţi, iar femeile recurg la talentele unei modiste franţuzoaice care s-a stabilit recent în Bucureşti. Alţi boieri au socotit mai convenabil să îşi părăsească doar parţial veşmîntul aşa că se întîmplă, nu prea rar, să-i vezi pe unii că, pe sub haina lungă şi largă, poartă pantaloni şi încălţămintea noastră, dar, în acest caz, îşi rad barba şi îşi pun pe cap o şapcă. Acest ansamblu are o înfăţişare ridicolă, ba chiar grotescă pe lîngă costumul oriental, care impresionează prin demnitate." Să ne întrerupem aici pentru un scurt comentariu. Autorul, care poate să rămînă încă anonim, mai cunoştea din ţară doar Craiova şi Tîrgovişte, pe lîngă Bucureşti, unde probabil a locuit cîtva timp. Urcîndu-se pe dealul de la Mitropolie sau pe vreo alta din înălţimile care dominau pe atunci oraşul, a fost şi el mişcat de spectacolul turlelor de biserici sclipind în soare în mijlocul întinderilor de vegetaţie. A putut astfel vedea cum acoperişurile de şindrilă sau de ţiglă conturau planul aşezărilor de care erau împrejmuite casele boiereşti şi pe care le numeşte, fără a exagera, mici sate. E clar că pentru un francez din vremea lui Ludovic-Filip aceasta era o ţară exotică, atît din cauza organizării sociale ierarhice (cu sclavi!), cît şi fiindcă atîtea aspecte ale vieţii cotidiene, începînd cu costumul, arătau o tranziţie prea rapidă ca să nu fie superficială. Nu vi se pare că acest dezordonat amestec de vechi şi nou seamănă cu ce ne-a fost dat şi nouă să vedem?