Ce a mai vazut croitorul

Croitorul e neamţul de data trecută. Bucureştii pe care i-a vizitat intrau atunci într-o epocă de înnoiri, cea a Regulamentului Organic. Despre organizarea socială a ţării, Holthaus ştie că, în absenţa unei clase mijlocii, populaţia se împarte în boieri şi rumâni, aceştia fiind ţărănimea, "ţinută în cea mai degradantă sclavie de către boieri, ca şi în Ungaria de către nobili". Despre boieri - care i s-au părut "foarte neciopliţi şi ignoranţi" (dar ce contacte a putut avea cu ei?) - spune că "trăiesc în mare lux" şi că manierele lor sînt "pe jumătate orientale şi pe jumătate germane", iar soţiile lor, foarte iubitoare de podoabe scumpe, "vorbesc nemţeşte cu mare plăcere. În contrast cu această splendoare, te impresionează extrema mizerie a oamenilor săraci". Trecutul marilor familii boiereşti este evocat doar de cîteva rînduri despre singurul monument istoric pe care l-a observat în oraş, lîngă zidul palatului marelui ban Grigore Brâncoveanu: "o cruce pe locul unde turcii, cîndva, l-au jupuit de viu pe un prinţ Brâncoveanu de la cap pînă la călcîie". Aflăm astfel ce a făcut legenda din moartea lui Papa Brâncoveanu, ucis în 1655 de seimenii răsculaţi, contopind acea faptă sîngeroasă cu execuţia fiului său Constantin-Vodă în 1714. Crucea este cea pe care, acum vreo cincisprezece ani, a sfărîmat-o camionul unui bezmetic: cea de astăzi, de la poalele Dealului Patriarhiei, este o reproducere în marmură. Descrierea oraşului: "Bucureşti are o foarte frumoasă aşezare, fiind înconjurat de o mulţime de vii, aşa că vinul aici este foarte ieftin. Solul e îmbelşugat darnic şi ţara întreagă e foarte roditoare. Cele mai delicioase fructe cresc fără să fie cultivate. Ca grîne, ei cultivă mai ales grîu, porumb şi ovăz, acesta din urmă pentru cai. Cultura cartofului este aproape necunoscută la ei. Oamenii de rînd se hrănesc cu castraveţi, pepeni, bostani etc. Pe cîmpii frumoase, vezi întregi herghelii de cai sălbatici, de aici vine numele de Ťwallach» pentru un cal castrat. Vînatul aleargă în cete. Am auzit cîntînd un număr nesfîrşit de privighetori. Totuşi, această ţară frumoasă nu e foarte sănătoasă: aici sînt răspîndite îndeosebi frigurile, iar cu un an înainte ciuma făcuse ravagii". Teama de holeră, care venea pe urmele ciumei, l-a gonit din Bucureşti pe croitorul nostru, care s-a mutat la Craiova. Călătoria de şase zile pînă acolo îi dă prilejul să cunoască Oltenia, purtînd încă urmele războiului ruso-turc din 1828, şi să coboare în bordeiele ţărăneşti. La Bucureşti s-a întors doar după şase ani, în iarna 1836-1837, şi a găsit aici mari progrese: "Însăşi înfăţişarea oraşului, de cînd îl părăsisem, se schimbase mult în bine. Devenise mai civilizat şi mai german. Alături de lucruri vechi, am văzut şi multe noi... Gunoaiele şi podirea cu lemn a străzilor dispăruseră; oraşul era pavat, iar multe case şi cîteva palate erau clădite de curînd". Urmează descrierea uniformelor noii armate şi povestirea, cu toate amănuntele îngrozitoare, a supliciilor publice: falanga (bătaia la tălpi), pentru negustorii necinstiţi, a contribuit desigur la eliminarea corupţiei. Dacă s-ar reintroduce metodele drastice pe care le mai aplica încă Guvernul lui Alexandru-Vodă Ghica, una din problemele zilelor noastre s-ar rezolva fără întîrziere: între 50 şi 400 de beţe la tălpi pentru falsificarea unităţilor de măsură şi greutate la piaţă erau atunci soluţia. Sigur că nu ne-ar da voie Uniunea Europeană. Încă de acum treizeci de ani, CEDO a interzis pedepsirea în public a hoţilor prin bătaia cu nuiele de alun sau de salcie, care se mai practica în insula Man, dependentă de coroana britanică. Insula se află în Marea Irlandei şi n-a intrat în UE: nu face parte din Regatul Unit cu care este legată printr-o unire personală, regina fiind seniorul feudal al insulei. Cît despre aceste impresii de călătorie printr-o ţară exotică şi un oraş în formare, care nu mai există, ele se constituie ca o preistorie a altui oraş, care a fost Bucureşti şi din care mai supravieţuiesc doar fragmente izolate, cu atît mai preţioase. Anonimul francez socotea că Europa n-a ajuns încă pînă aici, unde abia se introduc modele pariziene, celălalt observator, reprezentînd o variantă concurentă de civilizaţie, se bucura să constate că românii devin germani. Erau de acord însă cînd se speriau de distanţa care despărţea între ele clasele sociale. Majoritatea populaţiei se hrănea cu cele mai ieftine legume, cu apă chioară, de fapt. Nici cartofii, despre care se ştie că au fost aduşi din Ardeal pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea, nu erau, după mai bine de o sută de ani, un aliment obişnuit. În palate sau în cocioabe, oamenii nu erau fericiţi. Bucureştii pe care-i căutăm au trăit cam o sută de ani, de la Carol I la Ceauşescu, au fost expresia unei societăţi în sfîrşit consolidate, de sinteză europeană şi de aproximativă prosperitate în răstimpurile de pace.