Casele poeţilor
Strada Grigore Alexandrescu, cel puţin tronsonul dintre încrucişarea ei cu str. Clopotarii Vechi (unul din frumoasele nume care s-au păstrat de pe vremuri), la colţul spitalului de copii, şi locul unde str. Vasile Alecsandri se continuă cu str. Ciprian Porumbescu, a rămas un fragment intact din oraşul de altădată. Case cu un singur etaj sau fără nici unul, cu cîte o curte sau chiar grădină, cu ornamente de stuc deasupra ferestrelor şi uşii, ba chiar cu o statuetă într-o nişă în centrul faţadei dinspre stradă. O fericire provincială. Nu-ţi vine să crezi că eşti în Bucureşti. Hămăiala cîinilor de prin curţi contribuie la caracterul patriarhal al acestui decor. Într-una din serile trecute, căutam casa care a fost a lui Marin Sorescu şi am găsit-o, la nr. 43. Cum seamănă destul de bine cu cele învecinate, cu faţada spre o curte foarte îngustă, ca un culoar, aşa încît, din stradă, se văd doar pieziş înfloriturile care încadrează intrarea, m-am apropiat şi am văzut placa menită să păstreze amintirea unui poet de seamă. Aş zice chiar: cel mai mare român poet al ultimei jumătăţi de secol. Cine a citit La Lilieci nu-l poate uita, nici confunda pe autor cu imitatorii modelor străine. Fără voie, m-am întors cu gîndul la singura vizită pe care i-am făcut-o. Era în 1988, fiindcă a datat cele trei desene pe care mi le-a dăruit atunci. Nu ştiam că şi pictează (n-am îndrăznit să întreb dacă era de el marele nud care trona în fundul camerei în care am stat de vorbă). O primă întîlnire, pe care o pusesem la cale cu prudenţă, fusese o plimbare la Şosea, căci se temea să nu aibă microfoane în casă, iar eu veneam să-l îndemn să ia atitudine public contra regimului, adică exact ce a făcut, puţin mai tîrziu, Mircea Dinescu. Deşi propunerea mea n-a avut succes, ne-am păstrat încrederea unul în altul. Am fost împreună în 1990 la Marele Salon al Cărţii de la Paris. După ce a devenit ministru, nu l-am mai căutat, aşa că a rămas la el o carte preţioasă pe care i-o împrumutasem. Dar acum, lîngă placa memorială, un afiş anunţă că această casă va fi "modificată şi supraetajată". Beneficiar: Alfredo Poezina, pe care-l cunosc ca antreprenor de construcţii (bun şi scump). Aşadar, nici locuinţa unui scriitor important, dintre cei care ar trebui să fie în cartea de citire la şcoală, nu este apărată de intervenţia cuiva care-şi va croi o casă mai confortabilă şi mai încăpătoare. Aceeaşi lipsă de respect faţă de istoria literaturii pe care o denunţam de curînd, văzînd că a fost nimicită casa lui Vlahuţă! Iar supraetajarea, pînă la cine ştie ce înălţime, va distruge aspectul tradiţional al cartierului. În schimb, altui poet-ministru i se monumentalizează memoria... dar anapoda! Pe str. Puţu de Piatră s-au ridicat nişte blocuri, acolo unde fuseseră două-trei case din prima jumătate a secolului trecut. Într-una din ele - spune placa pusă pe un zid - a locuit Octavian Goga. Nu, casa care a fost a lui Goga la sfîrşit, cînd era căsătorit cu Veturia şi se afirmase ca om politic, există încă, fiind Ambasada Nigeriei. Este după colţ, la nr. 9 de pe str. Orlando. Mi-aduc aminte că, acum vreo douăzeci de ani, pe gardul ei era o vitrină cu fotografia preşedintelui, un general (dictatorilor africani le place să se costumeze în uniforma de mareşal al lui Napoleon). Într-o duminică dimineaţă, am văzut ieşind în goană din clădire doi negri care s-au repezit să smulgă fotografia şi au călcat-o în picioare. O fi venit atunci telegrama despre o lovitură de stat la Lagos şi aceşti diplomaţi voiau să-şi arate unul altuia cît îl urîseră pe fostul lor preşedinte.
