Casele liberalilor (II)
Ştiţi unde e Liceul Francez din Bucureşti? Adresa actuală este str. Christian Tell, nr. 22. Casa exista deja în 1890, cînd se găsea înscrisă la nr. 14 din strada Luminei. Ca şi în alte cazuri, diferenţa nu înseamnă decît că s-a schimbat numărul din cauza înmulţirii caselor, precum şi numele străzii, prin 1915, ca un omagiu adus fostului ministru şi locotenent domnesc, a cărui fiică a locuit acolo, pe locul blocului înalt care s-a ridicat pe trotuarul stîng cum vii din Piaţa Amzei. Astăzi, faţada poartă o placă: "Lycée français ANNA DE NOAILLES". Numai atît, fără nici o indicaţie a faptului că cel care a construit casa scundă, cu un singur cat, în stil românesc, a fost Petre S. Aurelian (1833-1909), economist şi agronom de mare distincţie, preşedinte al Academiei Române în anii 1901-1904, după ce fusese prim-ministru în 1896-1897. A făcut parte din Partidul Naţional-Liberal, din care s-a desprins, pînă la sfîrşitul secolului, efemera disidenţă condusă de el, gruparea zisă "drapelistă". Căsătorit în tinereţe cu fiica pictorului C. Lecca, Alexandrina, a avut copii doar cu a treia soţie: un fiu, Gheorghe, care a fost diplomat, şi trei fete, Dinica Băicoianu, Marioara de Aguero şi Lola Lerescu (divorţată, recăsătorită cu Pericle Demarat). Fie spus în treacăt, Aristide de Aguero a fost preşedinte al Societăţii Naţiunilor. Scara de marmură de la intrare duce într-un vestibul, despărţit prin uşi de sticlă gravată de hall-ul care se deschide spre încăperile care erau altădată salonul, un salonaş, sufrageria şi biroul stăpînului casei. A fost desigur o gospodărie trainic aşezată, cu toate acareturile, de la pivniţă pînă la mansardă. Ceea ce însă caracteriza locuinţa familiei Aurelian era o mare grădină în spatele casei, întinsă către Piaţa Romană. Terenul întreg, cu curtea din faţă cu tot, avea 4000 de metri pătraţi. Mestecenii, ulmii, arţarii, castanii şi salcîmii, înconjurînd un bătrîn brad argintiu, formau o adevărată rezervaţie naturală în mijlocul oraşului dinainte de primul război mondial. N-a mai rămas nimic din ea. În schimb, la intrarea în curte, francezii au construit un portal "maramureşean", sub acoperişul căruia se adăpostesc de ploaie părinţii care vin să-şi ia copiii acasă. Povestea grădinii o cunosc din memoriile, inedite, al doamnei Georgette Lerescu, scrise prin 1975, dar păstrînd extraordinar de proaspete impresiile din anii 1911-1913, aşa cum doar Selma Lagerlöf descrie Lofdala, casa copilăriei sale. Altă amintire a implantării elitei de odinioară în Bucureşti este casa care se află în strada Arcului, la nr. 7, în vecinătatea Bisericii Armeneşti. A fost cîndva a deputatului liberal Nicolae D. Xenopol (1858-1917), fratele istoricului. Acest Xenopol, student la Paris în anii 1877-1878, apoi colaborator harnic al Convorbirilor literare, este cunoscut de istoria noastră literară mai ales ca autor al romanului social Brazi şi putregai. Numit ministru al României în Japonia, a murit la Tokio în timpul războiului. El vînduse casa, prin 1910, bancherului craiovean Constantin Neamţu (1868-1952), şi el un vajnic liberal, personalitate exemplară pentru meritocraţia acelei epoci. Aşa cum se prezintă azi - parter, etaj înalt şi mansardă supraînălţată -, cu faţada colorată roşu şi alb, clădirea a fost fericit restaurată de moştenitorul ei, vechiul meu prieten, arhitectul Ştefan Bortnowski. Aceeaşi atentă grijă a refăcut tapetele şi zugrăveala art nouveau de la parter şi, tot acolo, un excepţional plafon de lemn pictat. Dar alături s-a înfipt sfidător un zgîrie-nori de beton şi sticlă, iar peste drum se ridică scheletul, abandonat deocamdată, al unui bloc pe care, se zice, îl începuse domnul Patriciu, atras între timp de alte ocupaţii decît profesia d-sale de arhitect. Asemenea agresiuni şi altele care se pregătesc atacă un vechi cartier care, pînă acum, îşi menţinuse intactă fizionomia, aşa cum mai poate fi recunoscută pe străzile Armenească şi, mai ales, Termopile, în perimetrul unei zone protejate.
